Fotbalul pocit si romani nebuni

Traian Ungureanu & T. R. U. | 03.01.2007

Pe aceeași temă

Cand va sfarsi spiritul public romanesc e, pana la urma, un subiect neinteresant. Mai întai, pentru ca e obositor sa presupui data decesului înainte sa fi remarcat data nasterii. Secolul al XIX-lea? Pasoptism - primul civism? Probabil. Nu decisiv. In 1974, Paul Cornea, unul dintre marii si rarii profesori de ideologie culturala ai Romaniei, intuia si demonstra corect, într-o carte de baza: Oamenii inceputului de drum. Cei ce au vrut si au crezut ca pot civiliza Romania, într-un efort harnic si optimist de rationalizare antiorientala. Asa a fost, la început de drum. Dupa 30 de ani, marele profesor îsi vede intuitia pangarita. Stam fata în fata cu istericii si oriental-mirositorii Oameni ai Sfarsitului de Drum. Cum sfarsim? Aici e spectacolul, caderea si decaderea. Ne-o spune Andrei Cornea, fiul Profesorului, în cel mai bun articol de sport scris vreodata de un filolog clasic, îngrijitor de editie Plotin, traducator de Platon, nonmicrobist, bizantinolog, editorialist exceptional (de subestimat). Cine a citit revista 22 (nr. 875) se va fi izbit de stralucirea polemica si inteligenta stransa a unui cuprinzator articol scurt: Separarea statului de fotbal. Andrei Cornea descrie aparitia unei forme de demagogie pseudo-religioasa care a preluat discursul public, domina reprezentarile ce mijlocesc accesul general la politica si distruge, în acelasi timp, bazele raportarii noastre rationale la opera de guvernare: fotbalul. Repet: fotbalul.

Veacul romanesc, abia început, sub lumina incoerenta a unui mit revolutionar contrazis în surdina de realitatea contrara, e încoltit si sufocat de o manie primara, îmbratisata setos de norod si elite, sub zambetul tejghetaresc al demagogilor de rigola. Fotbalul defileaza prin gura urlatorilor si stricatorilor de limba romana, se catara în inima omului de rand, acolo unde stateau, altadata, bucurii simple, face oameni mari si îi obliga pe ceilalti sa devina presul electoral pe care înainteaza brute, isterici si saltimbanci nevropati. Vadim Tudor, un badaran limbut cu principii de popa contrabandist înfipt într-o petrecere cu poteri în izmene, nu vrea sa se întample citirea Raportului Tismaneanu în liniste si voia lui se face. Vacaroiu, senila otravita de pe fruntea Senatului, se amuza, tace si-l lasa pe Popa Vadim sa arunce cu zoaie în sala si sa spoiasca drapele, onoare si bunacuviinta cu laturi. Suboamenii Sfarsitului de Drum. Taraturile Fundaturii Romanesti. Dar stilul conteaza nespus. Cum anume se exprima, în ce limbaj aleg sa se exprime demagogi degradati ca Vadim si Becali? In imagini si cuvinte siluite dupa ce au fost confiscate din taramurile mari ale politicii si istoriei? Nu. Nu mai suntem acolo. Nici macar acolo. Noile brute calare pe ultima farama de speranta romaneasca au ales fotbalul.

Vadim vine în parlament si scoate din buzunar un fluier, sufla în el sfarsitul demnitatii si ridica apoi un cartonas rosu în directia jucatorului Basescu. Biruinta copilariei în tara care s-a copilarit de tot si îsi vinde sufletul si mintea pe un minut de fotbal. Tara în care Steaua e mai importanta ca hrana copiilor si tine loc de Craciun. Tara în care patronul Stelei e Mag si împarte smirna în Ferentari. Tara în care televiziunile au program de programe cu Becali si Vadim, zilnic, mult si îndesat. Fotbalul e un joc splendid - viata schimbata pe fotbal si mintea redusa la peluza sunt un joc fatal. Ultimul. Dupa asta nu mai urmeaza decat încolonarea prostilor spre crimele sfinte ale Noii Epoci de Biruinta Fascibalista. Ne temem zadarnic de icoanele din spitale si scoli si ne temem ajutati de o suma de gagauti liberaloizi care îsi închipuie ca toarna acizi la radacina prejudecatilor si obscurantismului. Macar de-ar fi asa. Primul lucru vizibil în purtarea acestor mici fanatici corecti e o naivitate vecina cu nebunia, si anume cu nebunia orbilor. Iconoclastii care umbla cu detectorul de spiritism prin spitale habar n-au pe ce lume romaneasca traiesc. Nu înteleg nimic. Andrei Cornea are dreptate: ortodoxismul? - o problema complexa. Caderea în fotbal, reeducarea prin microbism, cultul megalitic al ganganiilor în tricou? - o criza terminala. Fotbalul ca mod de viata e semn ca acordul asupra importantei nimicului e aproape, iar aceasta cale duce direct la unificarea fascista, într-un robot national care vorbeste programat de cateva gesturi si comenzi rudimentare. Toate din fotbal, limbaj fara continut si teatru dincolo de persoana autonoma. Sclavie consimtita si violenta cu cartonase, prime de joc, constelatii de vedete si juraminte pe o emblema nascocita de croitorii clubului. Pus în politica, fotbalul e putin si vatamator. Drumul început, atunci, în preajma idealurilor rationale-nationale ale pasoptismului, se termina în circ si baiguiala populara a unei mase de redusi, la dispozitia tartorilor. Dar n-a fost mereu asa. Profesorul Cornea o stie prea bine si, la varsta lui, a varsat, probabil, o lacrima pe 17 noiembrie.

Ferenc Puskas (2 aprilie 1927-17 noiembrie 2006) a fost fotbalul bun care nu vrea sa fie nimic altceva decat un joc si reuseste sa-i înalte pe cei ce stiu sa-l joace din placere. Din pura placere, fara adaosuri si dedesubturi, fara pretentii si viziuni. Puskas s-a nascut la Kispest, cartier budapestan de oameni simpli, si a mancat felii groase de paine de casa cu untura si fotbal de maidan, alaturi de Sandor Kocsis, prietenul si, mai tarziu, dalta cu care a despicat fotbalul dinastic de familie britanica, transformandu-l în joc popular liber. Acel joc deschis pe care Profesorul Cornea l-a vazut vreo 30 de ani, iar noi îl vom regreta sub torentul de nori în care l-au îmbracat vremuri nevrotice si culturi slabe. Puskas a reînfiintat libertatea prin fotbal, în ziua de 25 noiembrie 1953. O tin minte perfect. E singura mea amintire dinainte de nastere. Wembley. O multime uriasa de clasa de mijloc si working class cuminte, sub sepci oneste. Pe tusa Puskas, mereu durduliu, cu un manunchi de carnati picanti si un vin rosu în pantece, ia biata minge si începe sa alerge pe linie, purtandu-i rotunjimea de pe un genunchi pe altul. In tribuna, asa cum procedeaza orice mare public de teatru si educatie britanica: liniste. Soarta Angliei tutelare, marea stapana monopolista a fotbalului era decisa. 1953: anul încoronarii Reginei, anul lui Edmund Hillary pe Everest. Totul era decis, iar multimea de pe Wembley a aflat-o privind înmarmurita veselia bonoma a jonglerului Puskas. Nu mai era nimic de spus si, oricum, onoarea britanica nu obisnuieste contestatia si jalea. A urmat un masacru urmarit cu demnitate deplina. Anglia-Ungaria: 3-6. Puskas a marcat un gol de patinaj care aluneca si azi prin memoria celor ce stiu ceva despre fotbal. Apoi a pierdut finala Mondialelor din 1954, pentru ca a vrut sa joace accidentat. Apoi a creat, împreuna cu Di Stefano, Real Madrid 1960, cea mai mare echipa de club a tuturor timpurilor. Cand totul a fost gata, s-a trezit pe patul de spital de la Budapesta cu o scrisoare. Venea de la Gil Merrik, portarul nationalei Angliei în dupa-amiaza zilei de 25 noiembrie 1953. Omul care a luat sase goluri, fara sa înteleaga de unde vin. Gil Merrick, un gentleman englez, îi ura sanatate. In locul lui Puskas, scrisoarea l-a gasit pe Alzheimer. Marele stoper. Dar Puskas trebuie sa fi stiut cine se gandeste la el, în Anglia. Caci erau oameni de onoare: Ferenc si Gil. Iar fotbalul era un joc bun. Multumim, Profesori Puskas, Gerrick si Cornea.

La Multi Ani, cu tristete si încredere!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22