Fără margini

Sub formula, jucată, de poeme „oca­zio­nale“, Magda Cârneci și-a strâns într-un volum subțire „ca o lamă de cuțit“ ver­suri scrise într-un interval temporal con­sis­tent. Două decenii de po­e­zie ocazională (1995-2015) dovedesc prin ele însele că ocazia vine și revine, pe o notă de modestie și co­che­tărie auctorială. Căci est­e vorba de un volum ex­ce­lent, care a scăpat, firește, criticii noastre de în­tâm­pi­nare, mai atentă la cariera universitară și la re­ci­pro­ci­tăți avantajoase decât la va­loarea propriu-zisă a cărților (ne)­co­men­tate. Inclusiv fragmentul critic de pe co­perta a IV-a a volumului Viață, datorat lui Șerban Axinte, este dezamăgitor ca in­ter­pretare și școlăresc în exprimare. Criticul, el însuși cu veleități de poet, începe spunând: „Aș putea caracteriza poezia Magdei Cârneci din cartea de față prin sintagma «armonie dodecafonic㻓 (Mag­da Cârneci folosise ea sintagma, într-un vers din Un creier apocaliptic), continuă redundant: „Muzică dodecafonică, dar totuși muzică“; și se exprimă ca pe re­ferate.ro: „Un alt aspect care mi-a atras atenția se află în legătură cu tema fe­mi­ni­tății“. Noroc că autoarea scrie câteva rânduri despre ce a vrut să facă în Viață, iar fraza sa elegantă suplinește deficitul critic.

Trebuie luată însă cu cir­cum­spec­ție și ideea ei că fiecare poem din carte ar fi un obiect liric „în si­ne“, nefăcând parte dintr-o „se­rie“. Un număr restrâns de texte poetice „ocazionale“ scrise în 20 de ani nu puteau oricum forma o serie, care ar fi presupus o unitate de stil, de ton și de tematică. Dar poemele nu sunt nici obi­ec­te lirice în sine, la care să nu conteze ve­ci­nătățile, variațiunile pe o anumită temă și paralelismele de construcție. Ele comunică foarte bine unele cu altele și compun, îm­preună, o hartă imaginativă pe care ar fi greu s-o atribuim altui poet sau altei poe­te decât Magda Cârneci.

De altfel, una dintre reușitele generației ’80, de care aparține autoarea, este aceea de a fi „reabilitat“ și a fi impus poemul, do­tat uneori cu conștiință textuală (în mul­te rânduri, poemul „optzecist“ dă im­presia că „scapă“ din mâini creatorului său, se autonomizează și evoluează de unul singur) și extins în regim epic și dra­matic, reportericesc și dialogic, ca o cutie de rezonanță a unui eu complex. La Mu­șina, la Cărtărescu, la Mureșan, la Stoiciu și la alți autori ai generației despre care se spune, ușor simplificator, că a coborât poe­zia „în stradă“, se observă tocmai plu­ralitatea de funcții a textului poetic, des­prinderea versurilor din logica și din pa­radigma „talentului“, pentru a forma un sistem. Din această perspectivă, nu este nimic „ocazional“ în Viață de Magda Câr­neci. Fiecare text își creează ocazia pentru a-și expune, așa zicând, cauza; și se de­s­fășoară pe o orbită tot mai largă, inserând și procesând cât mai mult(e).

Indiferent de secțiunea în care este plasat un poem, pagina se umple literalmente de un vers amplu și elaborat, descriptiv și fals-descriptiv, desfășurând lucrurile și senzațiile pentru a le integra. Poetul de ca­re se apropie cel mai mult Magda Cârneci este Mircea Cărtărescu, spirit afin în me­lanjul de imaginar și simț al realului. In­conștient fără imaginație, în prima stro­fă, are o similară suprapunere între co­ti­dianul prin care trec toți și fantasmele de care se leagă exclusiv personajul cu voce lirică, la Cărtărescu, mas­cu­lin, la Cârneci, feminin: „Dorm. Mai dorm. Încă dorm./ Inconștientul meu tânăr visează în mine/ săl­băticiuni fosforescente tra­versând fluvii negre adânci,/ văd enormi zei co­lorați plutind peste pă­duri fără margini,/ cobor în labirinturi concentrice unde găsesc o carte aurie și sacră,/ vânez unicornul, în întuneric trec peste punți subțiri, suspendate,/ în­con­jurată de turme și demoni străbat gro­te umede, case pustii,/ dimineața plec la serviciu, traversez calea Victoriei,/ îm­preună cu tine mă aventurez în biblio­teca Academiei,/ în secția de stampe rare și manuscrise ne iubim pe ascuns/ între imaginea unui arheopterix și o gravură indiană cu zei,/ suntem în pă­dure, în labirint, traversăm străzi negre adânci,/ vânăm banul, trecem peste ca­davre, împreună cu șefi buni și răi/ stră­batem cariere și planuri, birouri și con­tinente,/ unii mor, unii proliferează, al­ții le iau repede locul,/ coboară în la­bi­rint, traversează calea Victoriei,/ vâ­nea­ză animale sălbatice și blonde, elegante zeițe,/ descifrează cărți cu margini au­rii, explorează grotele lumii;/ dorm și vi­sează, încă visează“. Poemul dă impresia că se va obiectiva, de la panoramarea fă­cu­tă de eul feminin la „preluarea“ funcției des­criptive de către „unii“ sau „alții“ ca­re, la rândul lor, vor traversa calea Vic­toriei și vor coborî în labirint, vor visa și vor descifra... Dar, într-o mișcare de ori­entare pe verticală, specifică lirismului in­tegrator al Magdei Cârneci, poemul nu își multiplică perspectivele și rolurile, ci le re­unește într-un singur fir metafizic. In­con­știentul „tânăr“ care a visat cele de mai sus este sub „bolta“ unui inconștient „mult mai cuprinzător“ și „mai bătrân“; acesta e visat de un inconștient „fără vâr­stă“, iar acesta, de unul „fără margini/ fără centru/ fără imaginație“.

Poeta e capabilă să se joace cu realități psihice și irealități me­tafizice ca o fetiță cu niște pă­puși rusești. În Autoportret de femeie, lumea apare chiar ca o „uriașă păpușă matrioșka“ dintr-o g­i­gan­tică, „îndepărtată“ femeie și cuprinzând corpurile biologice și spirituale ale unor „fetițe“ într-un șir nesfârșit. Privirea poe­tică e acum una care mărește progresiv dis­tanța de lumea familiară, fie ea fe­mi­nină sau nu. Departe de a mai coborî în stradă și a fantaza în biblioteca Academiei, la secția de stampe rare și manuscrise, personajul receptor iese din sine însuși (însăși), din spațiu și din timp, pentru a vedea - cu o impersonalitate atent cons­truită poetic - cele ce urmează: „m-am vă­zut de sus, de departe:/ o femelă mi­nusculă între nenumărate femele,/ o car­casă oarbă de os într-un câmp nesfârșit de carcase abandonate,/ o celulă dispe­ra­tă într-un țesut uman viu acoperind spas­modic planeta./ Iar în centrul cer­cu­lui am văzut o fetiță/ și în interiorul ei transparent am văzut o fetiță mi­nus­culă,/ și în ea o altă infimă fetiță,/ și în ea alte fetițe, fetițe, fetițe.// Oh, văluri și cortine colorate căzând tot căzând/ di­na­intea unui sorb infinit/ în care adân­cindu-mă mă voi regăsi, cumva, în cea­laltă parte:/ lumea asta e o uriașă pă­pușă matrioșka/ în interiorul unei înde­părtate femei:/ ea nu se cunoaște pe si­ne, cândva însă o să survină“.

Poemul marca Magda Cârneci vrea să fie unul „înalt, amețitor“ și căruia nu i-a tre­cut „vremea“. În acest cadru vizionar, în care sistemul de referință se lărgește enorm, prin telescopare, și se micșorează la fel de spectaculos, printr-o observație mi­croscopică, cele mai banale gesturi se încarcă de sens și orice secvență de co­tidian plat poate prilejui o revelație. Unul dintre cele mai frumoase poeme din carte e Omul vieții tale, în care, la persoana a II-a singular, este schițat conturul real și realist al unei asemenea revelații. Femeia atinsă „până-n străfunduri“ de privirea unui bărbat întâlnit din întâmplare, într-un magazin, știe „profund“ că acesta es­te. Revelația survine, bineînțeles, în cel mai nepotrivit moment pentru ea: „toc­mai atunci ești obosită peste măsură, nu te-ai machiat/ părul nu ți-e spălat, ești numai în tee-shirt și blugi“. Bărbatul „nu știe, nu simte“ (iarăși, un accent realist), iar femeia îl urmărește ca posedată de re­velația că el e. O amară „oboseală“ o va cu­prinde pe cea lăsată de una singură de bărbatul neatent, parcă orb, surd și mut, tocmai în pragul contopirii într-o sferă per­fectă: „Și oboseala ta e din ce în ce mai puternică/ un fel de somn se lasă greu peste creier, caști și îți vine/ să te întinzi pe jos, printre rafturi, să te lichefiezi// El e omul vieții tale și nu știe, nu simte“. Deși Călinescu susținea enormitatea că femeia e prin definiție „fi­zică“, iar bărbatul, „metafizic“, aici lu­cru­rile stau exact pe dos. Bărbatul din Omul vieții tale nici nu percepe planul co­mu­niunii perfecte în care l-a distribuit ima­ginația femeii; și imaginarul liric al poetei. Erotica din versurile Magdei Cârneci are o transparentă cupolă metafizică.

Alt personaj care ratează re^­ve­lațiile și ascensiunea, prin ele, într-o irealitate mai cu­prin­ză­toare și mai adâncă decât viața repetitivă, pe făgașe sociale pre­stabilite, este omul „matur“, căruia i se de­dică un poem. În Omul matur vedem pe de o parte peisajul familiar, dar care nu ne exprimă decât într-o mică măsură (metrouri, mall-uri, „grămezi de ziare necitite“, „facturi rupte în bucăți“, „e-mailuri urgente“, „contracte neo­no­ra­te“), iar pe de alta, un prunc „nătâng“ ca­re „plânge și lălăiește“ undeva în adâncul ca­merei în care l-a închis adultul prag­matic. Poeta speră, cum e și logic în ter­menii simbolici ai poeziei sale, la o „fi­siu­ne interioară“, dar e destul de limpede că ea nu se va produce, iar nucleul ma­tu­ri­tă­ții va rămâne așa. Omul matur și „rea­lizat“ fuge „mâncând pământul“ de pro­pria identitate profundă: „mâncând pă­mântul, fugind, risipind secundele, anii,/ de frica micului glas, monoton, iritant,/ al pruncului nătâng care plânge și lă­lă­iește,/ murdar, neîmbăiat, nehrănit,/ în­chis în camera din adânc“.

Viață, cu așa-zise „ocazionale“, e vo­lu­mul unei poete substanțiale. Subevaluată și astfel nedreptățită critic, din motive care îmi scapă, Magda Cârneci este de fapt în prima linie valorică a generației ’80.