Frontul uitat

Nu știam mai nimic despre aceste înfruntări, care nu au fost nici pe departe la fel de spectaculoase precum cele de pe Marna, Verdun, Ypres, Somme etc. și care s-au menținut în conștiința noastră prin nenumărate ecranizări (1917 sau o nouă ecranizare a celebrului roman al lui Enrich-Maria Remmarque -Nimic nou pe frontul de vest -Im Westen nichts Neues, nominalizat la nouă categorii ale faimoaselor premii Oscar). Gigantul universal al streamingului oferă pasionaților de istorie (dar nu numai) serialul francez Les Combattantes¹, care zugrăvește cu destulă forță și acuratețe istorică primele săptămâni ale unui conflict (Primul Război Mondial) care trebuia să se termine cel mai târziu în iarna anului 1914. Unii optimiști sperau chiar ca în toamna lui 1914 francezii/germanii să fi fost definitiv bătuți, iar bărbații reveniți acasă pentru a sărbători Crăciunul. Dar numai naivii cred că războiul odată început poate decurge după niște reguli raționale și prestabilite, ultimul dintre tiranii care au făcut această greșeală fiind chiar Vladimir Putin.

Subiectul principal al serialului este implicarea femeilor în spatele frontului, care a fost una cât se poate de reală, ele luând locul bărbaților în fabrici și pe câmpuri, dar și în domeniul vital al asistenței sanitare de urgență, în condițiile în care abia acum se cristaliza necesitatea îngrijirii răniților cât mai repede cu putință, în spatele frontului, fiecare minut fiind extrem de prețios. Acțiunea este plasată pe frontul din Munții Vosges, care constituiau frontiera naturală din 1914 (stabilită în 1871) dintre Franța și Imperiul German. Peisajele Munților Vosges, dar și detaliile istorice recreate destul de autentic de realizatori (militarii francezi erau echipați complet nepotrivit pentru războiul de tranșee, în tunici albastre și pantaloni roșii, de parcă erau în 1870) conferă serialului destulă autenticitate. Curiozitatea m-a determinat să caut mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat în Munții Vosges în perioada 1914-1918, căci fiecare film istoric reprezintă, nu în ultimul rând, o invitație pentru a descoperi alte fațete ale unui trecut imens, pe care nimeni nu-l poate parcurge în întregime.

Frontiera dintre Franța și Imperiul German trecea prin departamentul Vosges în urma tratatului de la Frankfurt din 10 mai 1871, el fiind profund militarizat de către francezi după acel an, până în ajunul izbucnirii Primului Război Mondial. De aici, Marele Cartier General Francez plănuia să atace Alsacia pentru a o recuceri prin Armata I, cu 260.000 de militari, care trebuia să avanseze în teorie spre Mulhouse și Sarrebourg. Au fost construite 32 de cazărmi, care îi găzduiau pe militari care se antrenau în timpul deselor manevre. De asemenea, pe lângă cazărmi, pe linia de demarcație sau în apropierea ei, francezii au construit sisteme fixe de fortificații. În zona Epinal erau 17 forturi. Munții Vosges au înălțimi modeste spre nord (altitudinea unor dealuri de 400 de metri), în schimb în sud se află Les Hautes Vosges cu 14 vârfuri care depășesc 1.300 m. Cel mai înalt vârf are 1.424 de metri și dacă pentru un montaniard această înălțime nu este deloc spectaculoasă, cu totul altfel stau lucrurile când este vorba despre mii și mii de oameni trăind cu săptămânile sau lunile în niște condiții foarte grele, mai ales în timpul toamnei și iernii. Având 17 pasuri prin care se putea trece spre interiorul Franței, este clar de ce francezii au făcut eforturi deosebite pentru a-i opri pe germani. Inevitabil, în august departamentul a devenit prima linie a frontului. În timpul bătăliei frontierelor, cum este denumită de istoriografia franceză, nemții au ocupat 82 de comune din Vosges, în timp ce francezii au înaintat din nord spre sudul Alsaciei, ocupând/eliberând câteva sate alsaciene, dar și orașul Mulhouse, la 8 august 1914. Germanii au fost opriți pe râul Marna, iar în nordul departamentului Vosges frontul s-a stabilizat. Lupte grele au avut loc în continuare, fiecare tabără îngropându-se temeinic. În 1915, vârful le Viel Armand (bătrânul Armand), cu o altitudine de aproape o mie de metri, avea să-și schimbe ocupanții de patru ori, în timp ce în alte vârfuri atât nemții, cât și francezii au săpat puțuri foarte adânci unde au amplasat explozivi puternici, aruncând în aer pozițiile adverse, o tactică destul de medievală. Prima iarnă a fost deosebit de grea pentru infanteriștii francezi, care nu aveau echipament gros, ei folosind păturile și covoarele găsite prin casele abandonate, pentru a se proteja de frigul pătrunzător. Abia în ianuarie 1915, militarii francezi au primit piei de oaie. Nu există scrisoare de pe front în care militarii să nu se plângă de frigul pătrunzător, dar și de ploile reci de munte. Mulți detestau mai degrabă condițiile geografice și meteorologice decât pe adversarii din față și pentru că erau afectați de degerături, tușe, bronșite. Primele două luni ale conflictului au fost cele mai grele pentru armata franceză, care a suferit, numai în august și septembrie 1914, 24% din totalul pierderilor din întregul război. Aproape 3 milioane de soldați francezi au fost răniți, iar 300.000, mutilați complet.

În acest segment de front nu au fost implicate numai trupe franceze. Odată cu prelungirea războiului, Parisul a făcut apel și la rezervele sale umane considerabile din colonii. Astfel că fermierii conservatori și puțin ieșiți în lume din zona montană au asistat cu stupefacție și mirare la sosirea pe linia frontului sau în apropiere a unor regimente de corsicani, de anamiți din Indochina, înarmați cu cuțitele lor lungi și curbate, care semănau teroarea în rândul trupelor germane sau a malgașilor, care își cântau ciudatele lor cântece războinice. Ofițeri brazilieni, spanioli, italieni sârbi și chiar japonezi au fost aduși în zonă pentru a le fi prezentate imaginea spiritului de rezistență al francezilor. Este evident că această secțiune a frontului era considerată o minivitrină, având în vedere că nemții nu reușiseră să înainteze prea mult în teritoriul metropolitan francez, spre deosebire de nordul Franței, care fusese ocupat și distrus, în prima fază a războiului, de ofensiva germană. În Vosges și-au făcut apariția în 1917 și regimentele americane, care le-au impresionat pe localnice. Iată mărturia uneia dintre ele: „Americanii noștri au aerul că le place aici și de când au ajuns aici nu mai e același război ca atunci când erau soldații francezi. Sunt foarte disciplinați și cum au puțin timp liber, încep să joace niște sporturi cum nu am mai văzut până acum. De aceea nu e deloc de mirare că sunt toți bine construiți și proaspeți. Mototolesc bilete de bancă cu un dispreț care pe noi ne uimește, pe noi, care le împăturim cu multă grijă. Ei ne învață engleza, iar noi încercăm să-i învățăm franceza. Totuși, avem dificultăți în a ne înțelege” (Doamna Remy, într-o scrisoare către soțul ei în august 1918). După un general aliat, „americanii sunt nerăbdători să intre în contact cu germanii”. Ceea ce au și făcut, căci în august 1918 militarii americani ai Diviziei a 5-a au eliberat satul Frapelle, prima localitate eliberată de sub ocupația germană din 1914. În Vosges s-au aflat cantonate și unități de aprovizionare ale Corpului Expediționar American și, mai ales, ale unui District Forestier. Din pădurile din Vosges, americanii au exploatat lemne pentru restul trupelor din Franța. De asemenea, a funcționat un atelier de reparații auto al americanilor.²

În Vosges au fost aduse trupe de pe Frontul de Est, care se dezintegrase sub presiunea devastatoare a propagandei pacifiste bolșevice, precum polonezii Armatei Albastre, care după noiembrie 1918 aveau să ia calea Poloniei pentru a respinge invazia bolșevică, sau cehoslovaci, cărora președintele Poincaré avea să le înmâneze drapelul de luptă în iunie 1918, la Darney. De partea cealaltă, germanii au folosit forța de muncă a prizonierilor de război italieni, ruși și români, mulți dintre ei murind din cauza condițiilor teribile de tratament și a climei aspre, de munte. Militarii români înhumați pe teritoriul Franței provin din rândul celor decedați în prizonierat în timpul Primului Război Mondial. „Prizonierii de război români internați în Franța, în provinciile Alsacia și Lorena, pe atunci în compunerea Imperiului German, au fost repartizați în detașamente de muncă, fiind trimiși să lucreze în zone militare. Conform datelor pe care le deținem în prezent, 2.746 de militari români au decedat în Franța, iar numărul localităților unde au fost înhumați este 46. Principalele localități în care se odihnesc pentru eternitate eroii români sunt: Dieuse (947), Haguenau (472), Soultzmatt (680), Labry (256).”³ În Vosges activează și o dinamică Asociație a Războiului în Vosges (Association Guerre en Vosges), al cărei obiect de activitate este acela de a impulsiona studierea tuturor aspectelor care privesc implicarea departamentului în timpul a ceea ce francezii desemnează cu sintagma La Grande Guerre. Asociația organizează, printre altele, conferințe, ultima având loc la 22 septembrie 2022 despre un ofițer din Indochina care a luptat în zonă. Departamentul Vosges face parte din regiunea istorică Lorraine. Capitala de acum este la Epinal (cu o populație cam cât a Câmpinei, pe la 30.000 de locuitori). Nici departamentul nu este prea populat pentru nivelul Franței, având numai 362.397 de locuitori și o suprafață de aproape 5.900 kmp. În apropiere se află și lagărul de concentrare nazist de la Struthof-Natzwiller (transformat în muzeu), singurul de pe teritoriul francez, unde ar fi murit 10.000 de oameni. Atunci când americanii au eliberat Vosges era gol, căci deținuții fuseseră mutați la Dachau. //

1. Coproducător fiind chiar televiziunea publică TF1, 2022 avându-i în distribuție pe Audrey Fleurot, Camille Lou, Sofia Essaidi și Tom Leeb, printre alții

2. Toate aceste informații au fost prelucrate și traduse de pe foarte interesantul site dedicat acestei perioade a Departamentului Vosges aici  http://www.vosges1914-1918.fr

3. Conform Oficiului Național pentru Cultul Eroilor-ONCE