FRUMUSEȚE versus urâtul lumii de azi (FITS 2022)

Doina Papp | 26.07.2022

Oricât ar vrea să scape de urâtul vieții, teatrul nu poate întoarce de la realitate fața și nici acoperi oglinda cu care l-a înzestrat Shakespeare.

Pe aceeași temă

Când armele zăngăne, muzele Nu trebuie să tacă, ar vrea să ne spună, poate, emblema Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu din acest an, cuvântul FRUMUSEȚE, contrazicând un străvechi adaggio. Nu tac și, mai mult decât atât, par a-și etala  cu asupra de măsură  splendoarea, pentru a acoperi urâtul lumii înconjurătoare care se exhibă în războaie, boli, mizerie umană și violență. 

FITS și neobositul lui director punând în fruntea fiecărei zile o poezie, un vers, un îndemn la iubire, rostit cu patimă la primele ore ale dimineții, inspiră oazei de cultură și fierbere a artelor de la Sibiu un sens recuperator.

Cele zece zile de festival s-ar vrea în afara timpului mizer pe care-l trăim și totuși în interiorul lui, strigându-și dreptul la Viață, la Frumusețe, la Emoție, cum îi stă bine evenimentului născut din preaplinul trăirii artiștilor, ființe cu inima pe înălțimi și ochiul treaz. 

 La acest banchet al muzelor s-au adunat în acest an cei bucuroși de chemare, dar  și curajoși să înfrunte un post-Covid nu fără riscuri și să ne dăruiască un dram de normalitate la care cu toții  mai sperăm. Cu atât mai mult cu cât normalitatea a devenit de ceva timp anormalitate, sucindu-ne mințile ca să putem vedea oamenii neobișnuiți drept obișnuiți, ca la Dostoievski, și viața contrazisă mereu în mersul ei de lucruri care se întâmplă pe dos.

 

După surpriza de Frumusețe a începutului de la FITS 2022, spectacolul cu drone care l-a înlocuit pe cel de artificii, și după noaptea fierbinte a revederii cu locurile pentru mulți familiare, urbea a început să forfotească și să trăiască în atmosfera celui mai bogat festival al spectacolelor de stradă de la noi și printre cele mai apreciate din lume.

În acest an, Teatrul Național „Radu Stanca” prin FITS a devenit membru al rețelei europene destinate circului contemporan și spectacolelor de stradă, după ce ani la rând pe promenada sibiană și în piețele cunoscute s-au perindat sute de acrobați, iluzioniști, clovni, majorete și instrumentiști bizari, din toate colțurile lumii, într-o bogăție de culori și ritmuri amețitoare. În acest an, la mare preț a fost spectacolul australian al companiei Circa, intitulat Sacru și profan. Stravinski și virtuozitatea acrobaților s-au întâlnit într-un spectacol dornic să înnobileze această artă care mai e socotită uneori minoră.

Ineditul Labirint al luminilor, creat de Teatrul Anu din Germania, a fost punct de atracție al spectacolelor stradale, recomandându-se ca teatru-instalație și îmbrăcând, dincolo de denominații, feeric cerul cu licăriri de stele artificiale. Fiindcă ce nu poate tehnologia din zilele noastre, iar festivalul de la Sibiu e cu ochii pe cele mai noi performanțe.

Deschid aici o paranteză și mă opresc la noua secțiune Realitatea virtuală, unde au fost programate două spectacole. Unul de 8 minute, dans cu Gigi Căciuleanu, altul de 45 de minute de proză, al companiei Basca. Cobor cu sfială, curioasă, în beciul de la Habitus, spațiu cunoscut festivaliștilor ca fiind destinat activităților de dimineață, și mă așez pe unul din fotoliile plantate într-una din încăperi, care are atașate o pereche de ochelari 3D și una de căști. O domnișoară amabilă îmi face instructajul. Deja încep să mă neliniștesc. Aleg spectacolul Turnul #următorul nivel, cu text de Ionuț Sociu și regie de Alex Mihăescu. Începe. Imaginile mă conduc printr-un labirint spiralat, urmând-o pe prima interpretă care urcă în turn. Ea monologhează despre problemele de la firmă, frământări personale, confesiuni etc. De la un moment dat intervin și alte voci din off. Mi-e frică să întorc capul după ele. Senzația de gol devine apăsătoare... Primejdia, mare. După un sfert de oră abandonez experiența cu ideea că nu e de mine. Cu siguranță, altora le plac provocările acestei noi realități a secolului. Domnișoara-monitor mă asigură însă că și alții au pățit-o la fel... Textul are în obiectiv experiențe de viață cât se poate de comune despre oameni reali de lângă noi. Cu ce devin ele mai relevante prin această proiecție virtuală care manipulează și perturbă contactul cu lumea? De reflectat.

Mă întorc la condiția mea de cronicar de teatru format în săli și spații de teatru cât se poate de reale. La acest capitol, festivalul de la Sibiu e, ca de obicei, o vitrină a momentului. Una de pe strada cu haine luxoase, chiar dacă pentru asta și-a metamorfozat o hală de fabrică. Fabrica de Cultură e cea mai curtată destinație către care taximetriștii fac zilnic naveta. Sala Faust, Lulu, Eugenio Barba amintesc de repertoriul teatrului sibian, de spectacolele de patrimoniu, iar în cazul regizorului italo-danez, de prieteni.

Aici, la Fabrică, a poposit în acest an în primele zile ale festivalului, ca un semn de prețuire, spectacolul Naționalului din Luxemburg cu Scaunele, în regia lui Tompa Gabor, care revine la iubirile lui absurde de pe poziții mai poetice, metafizice și nu atât de grotești ca odinioară. A dus-o la Luxemburg și acum la Sibiu și pe Oana Pellea să-i fie companie lui Patrick Lemauff, celălalt interpret al bătrânilor din piesă. O aventură existențială tandră și adânc apăsătoare pregătind parcă becketianul Sfârșit de partidă. Singurătatea de dinaintea morții e mobilul tragismului în ambele piese. Asta se vede și aici. Bătrânii lui Eugene Ionesco sunt, în plus, plini de o candoare copilărească.

Dacă pentru Tompa Gabor, absurdul ionescian a fost o constantă a preocupărilor, pentru regizorul german Claus Peymann e o descoperire târzie, cu semnificații nu doar biografice. După spectacolul cu Regele moare adus din Austria (Teater en der Iosefstadt), unde cunoscutul regizor l-a realizat într-o cheie carnavalescă, discuția despre drumul de la Berliner Ensemble la Eugene Ionesco a fost una de neuitat. Și aproape simbolică, dacă e să vedem în traseul artistic al carierei acestuia dramaticele revelații la care viața ne obligă uneori.

 

Așadar, insurgentul de odinioară în centrul atâtor scandaluri în perioada anilor `70, când se bătea în numele unei stângi brechtiene pentru drepturi și libertăți, așa cum le înțelegea el, fostul director de la Berliner Ensemble, artistul apreciat pare a-și nega trecutul de luptă, abdicând de mână cu Eugene Ionesco în fața absurdului vieții. La cei 86 de ani ai săi, în fața unei realități de neînțeles, războiul, înarmarea, crizele umanitare fără sfârșit, Peymann se declară învins de absurdul vieții în care singura certitudine rămâne moartea. Tristă confesiune, tragic destin. Ca multe altele.

Și Frumusețea pe care FITS ne cheamă să o contemplăm, să o înfăptuim e tot mai îndepărtată. Pentru că oricât ar vrea să scape de urâtul vieții, teatrul nu poate întoarce de la realitate fața și nici acoperi oglinda cu care l-a înzestrat Shakespeare.

Luk Perceval, un alt nume de prestigiu al teatrului contemporan, ne invită la o versiune noncehoviană a piesei 3 surori (așa scrie pe afiș), trecută prin deriziunea sentimentelor la care duce disperarea sfârșitului previzibil, ratarea. O ratare umană, urmărită mai cu seamă din perspectiva sentimentelor, convertită în erotism și sexualitate autoflagelantă. Nu, nu există o șansă a evadării. Limitele sunt ale ființei, ne spune Perceval. Pe peretele de oglinzi în fața căruia personajele se mărturisesc și se confruntă, Mașa și Irina fac exerciții de cățărare. Fără succes, de vreme ce regizorul a ales să le țină captive pe surori în propria lor imagine. Terifiant, cu excese de mise en abyme, spectacolul polonezilor de la Stary Teatr din Cracovia e aproape insuportabil, ca stare indusă, deși excelent jucat.

Tot pe la Fabrică a trecut și ultimul spectacol al regizorului ucrainean Andriy Zholdak, cu Femeia mării, realizat la Craiova cu o interpretă senzațională, Costinela Ungureanu. Ca și în Rosmesholmul de la Cluj (Ibsen e ultima pasiune a regizorului), spectacolul pivotează o moartă, personajul dispărut în condiții neelucidate care revine obsedant, fizic pe scenă și în viața supraviețuitorilor. Din acest joc realism-onirism se nasc tensiuni adesea paroxistice, motivând nevoia acută de evadare a Elidei, femeia mării, din strânsoarea căsniciei și a vieții de familie. Doar că regizorul pune accente maladive pe obsesiile sexuale presupuse ale acesteia în virtutea unei povești de iubire furate de... mare, transformând-o într-un caz pe undeva patologic și deci în afara logicii care-ar fi trebuit să alimenteze dorul de libertate și depărtării. Sensul piesei e în acest fel mai degrabă deturnat.

Cum să pun lângă acest spectacol și altele ca el, cu inima pe înălțimi, micile drame de lângă noi la care sunt atenți adepții teatrului realist? Așa cum le așază viața în simultaneitate și drept la diversitate. Cu acest gând am intrat în Sala Studio a Teatrului „Radu Stanca” la spectacolul teatrului independent Reactor de creație și experiment, din Cluj, (In) Corect, scris și regizat de Leta Popescu, cu preocupări intense în domeniu. Ce ne cheamă ea să judecăm acum e viața într-o comunitate locală, familială, dintr-o Românie profundă, care mimează tradiția, dar perpetuează, de fapt, tarele unui profil psihologic alterat de vicisitudini istorice. Ipocrizia, falsul resentimentar, interesul mărunt versus cauza umanitară sunt scoase la lumină printr-o întâmplare de viață măruntă, aparent din viața unei familii cu rădăcini rurale. Autoarea nu se rezumă la această fotografie realistă în alb-negru, creând printr-o proiecție suprarealistă sugestia unui răspuns prin reacția de respingere a unei fete transformate în brotăcelul gălăgios care tulbură liniștea așezată a comunității. Spectacolul clujean e, cu siguranță, din categoria teatrului contemporan reactiv, implicat, care-și încearcă șansa de avertizor.

Vitrina de la FITS ne-a revelat și alte multe surprize, care deocamdată nu mai încap în limitele acestei pagini. Show must go on. //

Va urma

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22