Gabriel Matzneff, prădătorul

Vanessa Springora este scriitoare şi directoare a Ed. Julliard din Paris, iar în anul 2020 câştigă mai multe premii pentru cartea sa de debut, Consimţământul. Este tradusă recent de Alexandra Cozmolici la Ed. Polirom. Text autobiografic, cartea relatează povestea unui abuz sexual şi psihologic a cărui victimă a fost autoarea, din partea scriitorului francez Gabriel Matzneff, în anii ’80, când ea avea 13-14 ani, iar el 49-50.

Crescută precar, de la şase ani, de o mamă divorţată, având un tată care apare rar şi doar pentru a-i arăta fiicei sale sentimente contradictorii şi chiar ostile, „micuţa V.”, cum era numită şi se va numi autoarea însăşi pe parcursul cărţii, are o copilărie din care lipsesc reperele identitare, lipseşte ordinea şi e „pregătită”, astfel, pentru o întâlnire devastatoare. La vârsta de 13 ani, mama ei o duce la un dineu cu scriitori, unde va fi remarcată de Matzneff. Scriitorul francez era cunoscut din scrierile sale pentru preferinţa faţă de relaţii sexuale cu copii, băieţi şi fete deopotrivă. Cu toate acestea, se bucură de preţuirea preşedintelui François Mitterrand şi a lumii literare în general. Toată lumea îl admiră pentru stilul său literar. Suntem în Franţa progresistă!

Matzneff îi va scrie „micuţei V.” o scrisoare, apoi o va aştepta zilnic la ieșirea de la şcoală. Cea care fusese respinsă de tată şi care trăia haotic printre iubiţii mamei sale va fi repede cucerită de abilul profesionist în ale seducerii copiilor. După o corespondenţă de dragoste între cei doi, din care scrisorile fetei pot face dovada că ea ar fi avut consimţământ, o relaţie serioasă începe, la care mama fetei nu se opune. Se întâlnesc întâi în garsoniera lui, apoi, în urma unor scrisori anonime de denunţ, misterioase, pentru că au nişte detalii ştiute doar de ei doi, scrisori care vor duce la consolidarea relaţiei lor, se vor întâlni într-un hotel. „Micuţa V.” începe să nu mai meargă la şcoală şi nu mai are relaţii deloc cu cei de vârsta ei, pentru că Matzneff ştie să o izoleze social pentru a o exploata aşa cum doreşte. Atunci când devine sigur de „prada” lui, scriitorul îi face scene fetei, arătându-se revoltat că ea citeşte dintr-un manuscris pe care el îl lăsase la vedere, deschis, pe pat. Şi în care e vorba de o altă fată. O face să sufere, într-o desfăşurare de perversitate şi cinism indescriptibile, şi pleacă în Filipine, apoi în Elveţia, unde face cure de „rejuvenare”, ştiind că ea îi va fi fidelă. Ea crede într-o poveste de dragoste!

Când va descoperi că este înlocuită cu alta, că în scrierile sale scenariul de „dragoste” fusese aplicat şi altor fete înaintea ei, „micuţa V.” are revelaţia că nu e dragoste ce fac ei, ci sex! Cu ajutorul unui tânăr care îi spune clar că este abuzată, va reuşi să se desprindă de această relaţie, ajungând totuşi la anorexie şi la un spital psihiatric. Ani buni de terapie au fost necesari ca să se reconstruiască, iar o percepţie sănătoasă asupra ei însăşi s-a lăsat mult aşteptată.

Deşi vârsta consimţământului pentru relaţii sexuale este în Franţa de 15 ani, Vanessa Springora nu a putut să îl dea în judecată pe abuzatorul ei pentru că acesta deţinea scrisorile ei, din care reieşea că... a consimţit. Care poate fi însă puterea de discernământ a unui preadolescent destructurat afectiv şi identitar? Rămâne o întrebare extrem de importantă.

Dar, mai ales, rămâne de subliniat faptul că Gabriel Matzneff a putut să se afişeze cu „micuţa V.” pe stradă, la evenimente culturale, oriunde, inclusiv în culisele celebrei emisiuni literare TV „Apostrophes”, a lui Bernard Pivot, alături de o copilă şi nimeni să nu ia atitudine. A putut să publice cărţi în care a relatat turismul lui sexual din Filipine, unde seducea băieţei de 11-12 ani, a putut să descrie, încă din 1974, în cartea sa „Les moins de 16 ans”, cum le seduce pe fetiţe şi să îşi ridice o statuie din faptul că el le-ar fi iniţiator în iubire. Scriind o petiţie, în 1977, semnată apoi de nume mari ale scenei literare franceze, în care cere clemenţă pentru trei acuzaţi de pedofilie, el nu îşi asumă redactarea acesteia decât mult mai târziu. În cazul „micuţei V.”, abuzul este inclusiv literar. Matzneff publică o carte despre ea, „La prunelle de mes yeux”, şi fotografii din vremea relaţiei lor. O hărţuire care nu se mai termină.

În 2013, Gabriel Matzneff primeşte prestigiosul premiu Renaudot, iar Vanessa Springora se decide să scrie despre povestea ei. Îi vor trebui ani să o facă şi să îndrăznească să o şi publice, în 2020.

Cartea Vanessei Springora, Con­sim­ţământul, care descrie cu o privire detaşată abuzul pe care l-a trăit, este o mărturie şi un semnal de alarmă pentru prădătorii sexuali ai minorilor. Cei care ştiu cum să îşi aleagă victimele, pentru că nu abordează orice copil, ci doar pe cei foarte vulnerabili, au un fel anume în care se pun la adăpost de justiţie, creându-şi false alibiuri în privinţa consimţământului lor. Dacă André Gide avea relaţii cu băieţei în ţările Maghrebului, pentru că nu îşi permitea, la vremea lui, „burghezo-moralizatoare”, în Franţa, iată că în anii ’80, dominaţi de stânga politică, elita intelectuală pariziană se uită indiferentă la relaţia – afişată – dintre o fată de 14 ani şi un bărbat de 50. Însuşi Bernard Pivot, care îl cheamă în emisiunea sa TV pe Matzneff, îi spune: „Sunteţi totuşi un colecţionar de fetiţe!”, referindu-se la cărţile sale, pare că îi reproşează o opinie oarecare, ceva mai neobişnuită. Este vorba despre o tradiţie mai veche în Franţa a libertinismului, dar şi despre un cult al esteticului care nu trebuie să ţină cont în nicio circumstanţă de etic. Ca şi cum o operă ar fi creată de o fiinţă abstractă, nu de un om, care poate avea vicii distructive pentru unii dintre semenii săi, în speţă pentru nişte minori.

Rămâne halucinantă scena în care „micuţa V.” se duce plângând la uşa lui Cioran, prieten cu Matzneff, iar acesta îi ţine o lecţie despre faptul că iubitul ei e genial şi ea ar trebui să tolereze că o face să sufere. Cum nici Cioran, nici Simone Boué, pomenită în scenă, nu mai trăiesc pentru a confirma scena, rămâne sub semnul întrebării dacă ea a existat astfel. Poate autoarea a forţat nota pentru a atrage atenţia asupra complicităţii elitei intelectuale la o josnicie. Dar este cert că Cioran, care îl menţionează de multe ori în scrierile sale pe G.M. ca prieten, iar Matzneff la fel, ştia de pedofilia acestuia şi nu îl deranja să fie prieten cu el. Nicio pagină superbă stilistic nu scuză o crimă pedofilă, mai ales când e săvârşită în deplinătatea facultăţilor mintale. Pentru că e o crimă să manipulezi şi să abuzezi de un copil bulversat care nu are, de fapt, discernământ.

La cei 85 de ani, Gabriel Matzneff – premiat de două ori de Academia Franceză – răspunde la cartea Vanessei Springora publicând textul „Vanessavirus”, în care se prezintă ca o victimă a ei. Prădătorii sexuali nu au niciodată remuşcări şi de foarte multe ori nici nu sunt pedepsiţi. //

Vanessa Springora

Consimțământul

Traducere: Alexandra Cozmolici

Editura Polirom, București, 2021, 216 pagini