Gala Hop reporneşte motoarele

După o istorie de câteva decenii, călare pe două veacuri, vorba lui Pamfil Șeicaru, Gala Tânărului Actor, botezată Hop de fostul și regretatul ei director Cornel Todea, intră într-o nouă etapă.

A început ca un festival al tinerilor actori, pe vremea când Costineștiul era al stu­den­ților și al lui Nicușor Ceaușescu ce se dis­tra pe acolo la brațul câte unei vedete. Era, de altfel, cam singura distracție, alături poa­te de un alt festival, cel de film. Îm­pre­u­nă, adunau în marele amfiteatru în aer li­ber sute de tineri care, tremurând vesel în serile mai reci sub câte o pătură, aplaudau frenetic pe congenerii lor. Erau și buni, fi­indcă pe vremea aceea şcolile de teatru erau doar două, la Bucureşti și la Târgu Mu­reş (pentru maghiari), iar absolvenții nu­mai unu și-unu.

După 1989, nou înființata Uniune Teatrală a preluat festivalul de la foștii or­ga­ni­za­tori, care oricum nu mai existau (cred că era vorba de UTC și USCR), deci nu l-a lă­sat să moară, mai ales că, pe atunci, ro­mânilor nu le ardea de teatru, ci de po­li­tică și revoluții la televizor. A fost greu la început. Nici Costineştiul nu mai era ce fu­sese. Căzut în paragină, devenit insalubru, vechiul fief studenţesc își pierduse far­me­cul, iar de posibilități economice să nu mai vorbim. Așa că Gala a migrat la Man­galia, unde un primar binevoitor a găz­du­it-o într-un spaţiu cam nefericit, fosta ca­să de cultură de tristă aminitire stalinistă. Înnobilată curând de cei care au frec­ven­tat-o cu devotament până nu demult, ac­tori, spectatori fideli, jurnalişti, cronicari, oameni de teatru din varii generații, clă­di­rea oribilă a început să semene cu o curte a miracolelor, ca toate locurile pe unde po­posesc actorii. Gala a fost când mai bună, când mai rea, după cum a fost și istoria în­vățământului teatral românesc post­de­cem­brist, căpușat din greu de veleitari și şcoli particulare care au creat confuzie valorică și au vândut iluzii. Și dacă lucrurile s-au mai limpezit, e și pentru că acest eve­ni­ment estival a ținut cât s-a putut steagul sus, punându-l în fruntea juriului pentru mulţi ani pe Ştefan Iordache, actorul atât de iubit de noua generaţie. Când n-a mai fost nici el, i-a rămas numele și renumele în fruntea palmaresului Galei: Marele Pre­miu Ştefan Iordache.

Inspirația lui Cornel Todea și mai apoi a lui Ion Caramitru l-a adus aproape de acest festival pe Radu Afrim, cel mai im­portant regizor al noii generații de după anul 2000, creator al unui concept nou și revoluționar de spectacol. Făcându-și mai întâi simțită prezența ca invitat în juriile ultimilor ani, Afrim a schimbat din mers ceva în viziunea Galei, prin aceea că mulți tineri au început să vină din dorința de fi văzuți de Afrim („vreau să mă afrim!“, clamau într-un cuplet simpatic pre­mi­an­tele de anul trecut).

Din acest an el este noul director al Galei, revenită la Costineşti, pe domeniul unui alt Nicușor, patronul paradisului de la Vox Maris, și e pe cale să o reformeze în spi­ritul vremurilor și al propriei viziuni des­pre teatru. Ce crede Radu Afrim despre tea­tru știm din spectacolele lui realizate pe multe dintre scenele țării și, nu în ul­timul rând, pe cea mai importantă, a Tea­trului Național. Ce vrea de la Gală, ne anun­ță încă de pe acum, adică de la ediția 2013, pusă sub îndemnul entuziast: „Fiți spectaculoși!“. Și ca să-i ajute din pornire pe cei cărora li s-a adresat cu aceste cu­vinte, pe concurenți deci, le-a propus ca te­mă la proba obligatorie să întruchipeze sce­nic, la alegere, un model, un idol, o ve­detă din spațiul public al epocii moderne, caracterizând și nu parodiind. Așa se face că am asistat, defilând pe podiumul de con­curs, imaginile în oglindă ale atâtor ce­lebrități care ne-au făcut serile agreabile și pe actori simpatici. De la Madonna la Ma­rilyn Monroe, de la Liza Minelli la Ni­cole Kidman, de la Chaplin la figuri po­li­tice precum Kennedy sau eroi de film ori de­sene animate, galeria a fost pro­vo­ca­toa­re, un bun prilej pentru candidați de a-și arăta dezinhibat calitățile scenice. Şi pen­tru că la secţiunea grup oferta n-a fost, se vede, prea generoasă, spectacolele alese fi­ind modeste, directorul Galei a extins acea­stă probă și la membrii grupurilor, scă­pându-i de frustrări pe mulți dintre ei.

Tot la cererea directorului, juriul prezidat de Oana Pelea, alături de care s-au în­co­lonat Marius Manole, Ada Milea, Ion Ri­zea, Radu Macrinici, s-a solidarizat cu con­curenții, discutând prietenește despre pro­blemele lor profesionale și nu numai. Asta nu i-a împiedicat pe juraţi să cântărească atent şi să-i premieze pe cei mai buni din­tre buni, folosind procedeul no­mina­li­ză­rilor și dublând unele premii cu câte un ex aequo, pentru a nu nedreptăți prea mulți. Lista a devenit lungă, prea lungă au zis unii, mai ales că premiilor Galei li s-au alăturat și alte distincții oferite de per­soa­ne sau instituții dornice să sprijine noua generație de actori. Şi ca să nu fie vorbe, pe scenă au urcat la final toți concurenții, conform unei frumoase tradiții îm­pămân­tenite aici. Tot din vechile obiceiuri s-a păs­trat și ideea atelierelor, anul acesta fi­indu-i rezervat muzicianului Vlaicu Gol­cea, care ne-a încântat cu prelucrările sa­le din repertoriul Mariei Tănase, în inter­pretări dintre cele mai spectaculoase, da­torate Maiei Morgenstern, Dorinei Chiriac, Adei Milea și câtorva dintre participanții la atelier, care au produs și ei recitaluri. În mod ciudat sau poate nu, numele celor mai buni din Gală le asociem acum în amin­tire cu aceste momente sau cu acelea ale vedetelor evocate. Așadar, mie mi-au plăcut Nicole Kidman, alias Emöke Pál, pen­tru inteligență, prezență scenică, sen­si­bilitate și aplomb, Liza Minnelli alias Aida Avieriței, care a făcut un salt uriaș de la drama copilului în mămăligă la Money, Money…, celebrul cuplet al vedetei ame­ricane din All that Jazz, dar și Patricia Kaas, ilustrată de Ilona Brezoianu cu vo­cea ei tunătoare și umorul involuntar, Io­nuț Toader bătând tobele ca nu știu ce ac­tor de film, Ioan Paraschiv imitându-l pe Dorel Vişan, chipeșul Raul Ciocan pe post de Frank Sinatra… Cele mai multe premii le-a adunat spectacolul Pisica verde, în in­terpretarea promoţiei 2013 a UNATC, clasa Adrian Titieni, formată din Rareș Andrici, Irina Antonie, Anghel Damian, Andrei Că­lin, Diana Roman, Georgiana Vișan. Iar cel mai special premiu, fiind și Cel Mare, i-a revenit Ruxandrei Maniu de la Hyperion, o apariție aiuritoare, talent masiv sălăș­lu­ind într-un corp pe măsură, capabil de o incredibilă mobilitate. Un mic fenomen a cărui viață pe scenă nu va fi însă ușoară.

Şi dacă, după atâta entuziasm, ne sunt în­găduite și câteva observații critice, să spu­nem totuși că încă mai sunt probleme cu alegerea textelor (multe dintre ele mono­tone sau morbide) și că acceptarea micr­o­foanelor lavalieră, care ne-a scutit ce-i drept de anterioarele greutăți de recep­ta­re, poate nu e tocmai corectă într-un con­curs de actorie (cu atât mai mult cu cât pro­cedeul n-a fost generalizat).

La Gala Hop în fiecare an e și o dezbatere. Anul acesta, D-l Ion Caramitru a profitat de prilej pentru a solicita sugestii de îm­bunătățire a celuilalt proiect de anvergură al UNITER, Gala premiilor anuale. Cred că a primit câteva valabile. Și mai tare s-a auzit însă glasul directorului Galei Hop, Ra­du Afrim, care a cerut insistent direc­torilor prezenţi contracte pentru tinerii actori și roluri.