Pe aceeași temă
Scena este un spațiu deschis, iar dansul este un medium care îți revelează personalitatea – un proces care nu poate fi încetinit sau diminuat de felul în care dansezi.
Din septembrie și până în decembrie, anumite teatre din Paris și de lângă Paris (Nanterres, Gennevilliers, Saint-Denis) găzduiesc Festivalul de Toamnă. Ajuns la a 44-a ediție (7 septembrie-31 decembrie 2015), festivalul aduce la Paris spectacole de muzică, teatru, cinema, dans, arte plastice și performance. Creat la propunerea fostului președinte Georges Pompidou, festivalul a avut ediția inaugurală în 1972. La acea dată, orașe importante din Europa (precum Berlin, Amsterdam, Veneția sau Viena) găzduiau deja manifestări artistice de anvergură. Acest eveniment facilitează și venirea în capitala franceză a celor mai importante spectacole de la Avignon – unul dintre cele mai cunoscute festivaluri de spectacol din lume.
Pentru profesioniștii a căror activitate este legată de lumea de teatru-dance-performance, prezența la Paris în aceste 116 zile este o obligație. Critici de teatru din întreaga lume își aleg perioade precise și vin să vadă ce au ratat în timpul anului sau vin special pentru noile creații, căci festivalul finanțează și asemenea producții. Sălile de teatru sunt pline, iar presa franceză alocă spații importante prezentării artiștilor și noilor tendințe.
E imposibil să vezi totul, dar o bună selecție în lista de spectacole echivalează cu un ochi aruncat peste un glob magic de cristal, capabil să ghicească viitorul. Spectacolele cele mai dezbătute de presă și cele mai de succes la public (în multe cazuri biletele sunt vândute în proporție de 100%) sunt cele care obligă spectatorul la meditații pe marginea precarității limitelor și permeabilității formelor scenice. Sunt spectacole care obligă la o nouă configurare a eternei întrebări: ce este teatrul? Aceste spectacole nu forțează, nu exagerează, dar redefinesc ingredientele unui spectacol: cine poate urca pe scenă; ce poate suporta scena; ce drepturi și obligații are publicul spectator etc.
Dintre cele 15 spectacole văzute până la ora la care scriu aceste rânduri, doar trei sunt în întregime forme noi, spectacole inteligente, care au în spate un program artistic bine structurat, o filosofie fără cusur și o execuție impecabilă. Sunt spectacole pe marginea cărora se pot scrie teze de doctorat, căci sunt deschizătoare de drum. Iar mai mult decât atât, sunt spectacole care la final îți dau o stare de bine, o bucurie imensă. Unul dintre ele este Gala lui Jérôme Bel.
Imagine din spectacolul Gala de Jérôme Bel
Jérôme Bel este dansator și coregraf francez, a cărui carieră în lumea artelor a început la Festivalul de la Avignon, în 1983. Spectator la 19 ani, Bel a asistat la un spectacol invitat - Nelken de Pina Bausch. Experiența l-a deturnat definitiv spre lumea dansului. Un an mai târziu a început să studieze dansul la un centru de provincie. După o carieră de dansator activ, Bel lucrează și în calitate de coregraf. Este adept al „minimalismului ludic și provocator“. Ultimele sale două spectacole au adus pe scenă actori neobișnuiți. Pentru Disabled Theater (2012), a lucrat cu un grup de actori handicapați mintal, iar pentru Cour d’honneur (2013), a adus pe scenă un grup de 20 de spectatori care au vorbit despre senzația de a fi pe una dintre cele mai importante scene de teatru din Franța (și din lume)1. Jérôme Bel este interesat să deschidă scena unor inși și corpuri a căror prezență este, de cele mai multe ori, interzisă. Acest efort de „democratizare“ a scenei lovește în canoanele teatrului, căci oamenii aleși de Bel să intre în scenă sunt amatori. Mai mult, sunt cele mai neobișnuite alegeri cu putință. Sunt oameni în vârstă, oameni fără pregătire artistică; sunt copii obișnuiți, precum cei care umplu parcurile jucându-se cu mingea, fără vreun aparent talent; sunt femei trecute de 30-40 de ani, cu corpuri departe de imaginea femeii perfecte; sunt bărbați aparținând minorităților sexuale; sunt oameni în cărucior, imobilizați de traume ireversibile.
Spectacolul lui Jérôme Bel din acest an, o continuare a unui proiect început anul trecut ca simplu atelier de mișcare și voce la Montfermeil și Clichy-sous-Bois, a fost găzduit de Théâtre de la Ville2, care are capacitate de 1.000 de locuri şi care a reușit să vândă toate biletele la Gala lui Jérôme Bel. Spectacolul începe cu un montaj de 15 minute, realizat din zeci de fotografii din lumea întreagă. Fotografiile sunt un răspuns vizual la întrebarea: ce este scena? De la forma clasică a amfiteatrului grec, în aer liber și la malul mării, la săli care au contribuit la nașterea ritualului scenic (precum scena Comediei Franceze, îmbrăcată în catifea roșie), colajul prezintă toate tipurile posibile de scenă. Fiecare continent este reprezentat: de la scena de kabuki, cu al său pod ce traversează publicul (numit „drumul florilor“), la scene din zone de conflict, distruse de incendii și părăsite. De la marile săli cu scene grandioase, la scene încropite din două-trei practicabile, învelite în pânză neagră și plasate într-un centru comercial. Filmul curge în ritm alert, fără sonor și epuizează tema. Inclusiv scena de la Théâtre de la Ville figurează în colaj. Culorile predominante sunt roșu și negru. După terminarea filmului, ecranul se ridică, iar spectatorii se văd față în față cu o scenă albă, scăldată în lumină. Din partea stângă intră o femeie în vârstă, îmbrăcată ca pentru o oră de gimnastică într-un centru pentru seniori. Aduce pe scenă un suport de pagini albe; pe prima pagină scrie „balet“. Rând pe rând, de la stânga la dreapta, dansatorii intră în scenă. Se așază în mijlocul scenei și încearcă două piruete: una spre stânga și una spre dreapta. Dintre cei 20, doar trei sunt dansatori profesioniști. Restul sunt oameni care, din diverse motive, mai mult sau mai puțin artistice, au ales într-o vară să participe la un atelier de mișcare. Cel mai în vârstă participant are 70 de ani, iar cel mai tânăr 4 ani. Au participat la acel laborator de voce și mișcare din cele mai diverse motive: să-și umple timpul liber, să scape de singurătate sau pur și simplu pentru a face puțină mișcare. Sunt oameni a căror pregătire artistică înseamnă cel mult că, la un moment dat în viața lor, și-ar fi dorit să știe să danseze, să poată să danseze. Muzica aleasă dă curaj dansatorilor și obligă publicul la indulgență. Din primele clipe, stângăcia și imperfecțiunea devin nota dominantă. În această succesiune, dansatorii profesioniști reprezintă doar un alt fel de a exista pe scenă. Mișcările lor perfecte nu sunt etalon de măsură al eșecului celorlalți, ci doar o simplă variantă – un alt fel de a executa o mișcare.
Gala este o înșiruire de exerciții solo sau de grup, pe muzică. O sumă de corpuri diferite animă scena, iar publicul devine complice cu fiecare mișcare. Un element cheie este muzica: de la Johann Strauss fiul (Dunărea albastră) la Michael Jackson (Thriller) și Frank Sinatra (New York, New York), scena răsună de preferințele precise ale dansatorilor. E genul de muzică care nu te lasă să stai, care îți obligă corpul la mișcare.
Un spectacol nu este însă numai o înșiruire de momente. Chiar descrise (sau povestite) minut cu minut, n-am să reușesc să cuprind totul. Rețeta pare simplă: alege 20 de oameni foarte diferiți (ca vârstă, ca rasă, cu capacități motrice diferite, cu gusturi diferite), dă-le curaj, ajută-i cu muzica lor preferată și lasă-le loc suficient de mișcare. Umple sala cu 1.000 de oameni și lasă timpul să curgă. Vor putea 20 de oameni obișnuiți să țină un public cunoscător (expert chiar, căci vorbim de Paris) în sală? S-a aplaudat enorm în cele 75 de minute. S-au aplaudat alegerile muzicale – unele neobișnuite pentru imaginea pe care publicul și-o face rapid despre fiecare protagonist în parte.
Gala retrasează granița spectacolului, căci demonstrează că scena este un spațiu tolerant, accesibil oricui. Aici imperfecțiunea poate deveni perfecțiune; handicapul poate deveni grație. Scena este un spațiu deschis, iar dansul este un medium care îți revelează personalitatea – un proces care nu poate fi încetinit sau diminuat de felul în care dansezi.
* Ioana Moldovan este afiliată Universității Paris III - Sorbonne Nouvelle, unde studiază cu o bursă a guvernului francez.
