Galațiul nu crede în lacrimi! (Festivalul Național de Comedie 2024)

După o reculegere în memoria victimelor recentelor inundații printr-o dedicație proiectată pe cortină, Festivalul Național de Comedie intrat în istorie a debutat la Casa de Cultură a Studenților - locația de împrumut a Teatrului Fani Tardini din Galați - tot cu o reverență. O reverență față de lumea satului ca matrice fondatoare (filozofia s-a născut la sat, nu?), prin care regizoarea și textiera Leta Popescu, născută și crescută pe aceste meleaguri, continuă explorarea spațiului de origine. Ea a așezat atent, reflexiv și amuzat în același timp, în capul afișului acestui spectacol în premieră numele: Regina Nopții, floarea al cărei parfum îmbătător învăluie nu doar amintirile localnicilor, ci și uimirile tuturor celor care exaltă excentric pandantul citadin al vremurilor moderne. Regina nopții e contrastul cu realitățile de azi ale vieții de la țară, între ocupațiile tradiționale și pomenirea morților din perspectivă comunitară și familială în raport cu perversiunile orașului. Acel univers care-și află poezia în îndeletniciri concrete, în specificul redat colorat în spectacol de inventarul obiectelor și vestimentație, între care o colecție de găleți devenită element de referință în spectacol. O lume care gravitează ideea de familie transgenerațională, de la străbunici la bunici, părinți, copii și nepoți, detestatul clan ce definește comunitățile meridionale, sudice, care se adună aici ca să-l petreacă dincolo pe cel mai vârstnic.

m fi putut-o bănui pe autoare, mult mai puțin tandră cu alte ocazii când vorbește despre trecut și locurile natale, de nostalgie, de obsesia copilăriei pe malurile Siretului și ale Dunării. Dar stilul prin care s-a remarcat, acuitatea observațiilor realiste din piesele ei de până acum și interesul pentru teatrul cu miză socială ne împiedică să o facem. El e prezent și aici, chiar dacă filtrat de aparentul sentiment de îngăduință. Și totuși, femeia din piesă care domină matriarhal scena răspunzând la numele de Mamaie își are originile în realitatea biografică a Letei, pentru care bunica cu B e exact simbolul de care era nevoie. Prin propensiunea vădită spre mit și legendă care ia forma unor ritualuri și personaje fantastice, piesa devine însă o pagină de interes și dincolo de locurile care au generat-o. Punerea în scenă se mișcă și ea între realism și fabulă, între concret și supranatural, dând poveștii de familie semnificații în plus. Așa încât dincolo de întâlnirile hazlii dintre cei veniți de la oraș să fie de față la moartea Moșului (străbunicul familiei) și cei rămași să înfrunte noroaiele, să ducă greul muncilor și să perpetueze obiceiurile, se strecoară și o vădită amărăciune. Și a unora. Și a celorlalți.

Ce impune însă cu adevărat și asigură succesul acestei noi realizări a teatrului gălățean e tabloul multicolor care se naște sub ochii noștri în cheie ludică din segmente de viață, imaginări suprarealiste și proiecții ancestrale, precum simbolul pe care îl poartă un personaj din trecutul păcătos al celui care-și așteaptă moartea, arborând o siluetă fantomatică. Dând glas necuvântătoarelor din bătătură, dar și gândului ascuns din care cresc pletele amenințătoare ale unei iubiri ascunse, dar și penele găinii cu rochiță galbenă, blana câinelui purtat pe rând în brațe de restul personajelor sub privirile bulbucate ale bufniței de pe gard, spectacolul jonglează subtil și foarte teatral între văzut și nevăzut, sfârșind cu un transfer filozofic al ideii de moarte către cea mai vitală și prezentă persoană a poveștii, bunica. Monologul Oanei Mogoș din final, când dă indicații pentru propria înmormântare cu lacrimi în ochi și o cunună de… regina nopții pe cap, are ecouri mioritice. Creația actriței e de referință, ea poartă mesajul tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte din basmul bine-cunoscut, azi foarte revizitat. Îi stau alături în roluri mai mari sau mai mici colegii din trupa performantă a teatrului gălățean, de la Ciprian Brașoveanu în rolul unui bunic bonom, sfătos înfățișat cu umor de talentatul actor, la ceilalți, Dan Căpățână (străbunicul), Petronela Buda și Cristina Uja (fetele), nepoții Vlad Volf, Răzvan Clopoțel și Radu Horghidan, Tamara Constantinescu, care-și plimbă misterul prin scenă, și alți câțiva portretizând cu migală aparițiile. Li se alătură colecția zoomorfă în interpretarea unor actori ce se disting prin plasticitate, umor și farmec: Mihai Păun (câinele Țuchi), Elena Emandi (Găina Moțată), Elena Anghel (Cucuveaua), Ștefan Fifor (Țapul), Flavia Călin (Pisica Mâță). Decorul lui Bogdan Spătaru a imaginat un careu simulând ograda, dar și spațiul închis al acestei mici feude familiale care deschide spre viața din afară proiecțiile video din fundal. Regina Nopții comunică stenic un sentiment al statorniciei făcut să răscumpere, parcă, vicisitudinile vieții la țară.

Între o zi de vară și una de toamnă târzie care i-a pus în dificultate și pe climatologi, s-au prezentat la Festivalul Național de comedie de la Galați actorii Teatrului Andrei Mureșanu de la Sfântu Gheorghe. O trupă închegată, de mai multă vreme remarcată prin performanțele ei, între care o putem așeza și pe aceasta: Mobilă și durere de Teodor Mazilu, în regia lui Cristian Ban și scenografia Irinei Chirilă. Într-o etapă nouă a înțelegerii acestui important autor satiric, despre care s-a spus că e înrudit cu Caragiale și cu Eugène Ionesco, pe linia absurdului. Teodor Mazilu începe să-și găsească corespondențe autentice pe scenă.

na dintre ele este și această nouă variantă la Mobilă și durere, propusă de teatrul din Sfântu Gheorghe.

Repus în cadrele epocii care a generat inspirația, „epoca de aur” a socialismului românesc, prin proiectarea vizibilă în decor a anilor, spectacolul are în plus față de alte încercări ideea de a sublinia falsul, ipocrizia personajelor, prin așezarea acestora în rama unui spectacol care le îngroașă cât trebuie caricatural. După fiecare tablou, actorii vin la rampă și fac reverențe ca într-o reprezentație de varieté, detașându-se de măști. Acest artificiu teatral bine găsit de regizorul Cristian Ban permite accesul la fondul satirei maziliene, respectiv critica demagogiei funciare care a făcut din sistemul care a practicat-o cuvânt de ordine. Vă mai amintiți sloganul „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”? Din el se trag și personajele din această piesă. Fiecare în parte și toți laolaltă mimează valori, sentimente, relații pe care nu le au, sfârșind prin a-și pierde identitatea. De aceea, între Melania din prima apariție - femeia casnică, naivă, în halat și papuci - și soția ilegală a lui Sile excentric costumată și schimbată e diferența simbolică între omul vechi și omul nou pe care-l voiau implementat comuniștii. Transformări spectaculoase suferă și ceilalți, îndeosebi Paul Arnăutu, rivalul în afaceri cu statul al lui Sile, în care autorul strecoară tragismul condiției umane în epocă, prevăzându-i acestuia un destin fatal. Doi câte doi și rar mai mulți, cu excepția momentelor în care în scenă e Urecheatu, indicând prin nume misiunile pe care le are și încurcând ițele comediei după un plan bine stabilit, personajele mai mult povestesc despre ce au făcut sau fac decât a se prezenta în acțiune, alt tertip mazilian, bine înțeles și speculat de regizor în relație cu ideea ascunderii adevărului. Și în final, ca să nu fie niciun dubiu în privința rețetei fericirii într-o astfel de societate, un prelungit dans la comandă. Tot ca la revistă. Actorii-interpreți pun pasiune în realizarea spectacolului și în păstrarea echilibrului în limbajul comic, creând fiecare în parte personajul încredințat. Uneori chiar cu strălucire, cazul Mădălinei Mușat în rolul derutatei Melania și al Oanei Jipa, întruparea perfectă a tandreței și abjecției coexistente în personajele lui Mazilu. Sebastian Marina e un Gore de carton care vorbește cu Avânt în lozinci, exact cum scrie pe firma fabricii unde e director. Mentalitatea de slugă, de subaltern, cultivată de regimurile autoritare, e redată cu deplină convingere de Nicolas Cartianis. Urecheatu lui Costi Apostol e versatil și profitor, iar peruca lui Daniel Rizea în rolul sacrificatului Paul Arnăutu face toți banii. Pe scurt, o montare adecvată mesajelor lui Teodor Mazilu, care la vremea lui n-a putut fi jucat potrivit intențiilor și nici mult timp după Revoluție. Ne bucură această restituire demnă de numele autorului și datorată lui Cristian Ban și Teatrului din Sfântu Gheorghe.

pectacolul 30+ după Beautiful Bodies de Laura Cunningham de la Teatrul Metropolis mi-a amintit de o altă abordare feministă în vogă, spectacolul Apocalipsa gospodinelor de Nicoleta Esinencu. Dar dacă acolo revolta femeilor atinge paroxismul prin excluderea bărbaților din viața lor, aici, în piesa aleasă, pare a fi prezentă, dimpotrivă, o frustrare a absenței partenerilor și în orice caz sentimentul de eșec în viața de cuplu. Așa cum sunt bârfiți ei la întâlnirea fetelor care se pregătesc să sărbătorească nașterea unui copil din flori al uneia dintre ele, bărbații devin prezenți ca element de referință și uneori ca motiv de dramă, cazul celei care afișează cu ipocrizie o împlinire inexistentă (Florina Gleznea).Tipologia diversă a piesei acoperă un spectru feminin larg, de la jucăușa crazzy (Dana Rogoz) la fragila, vulnerabila Ioana Anastasia Anton, de la generoasa Corina Moise la mondena întruchipată de Ana Covalciuc sau la sentimentala viitoare mămică (Andreea Mateiu). Un buchet de actrițe talentate care funcționează sinergic și pe care Alex. Bogdan, ca regizor, are meritul de a le fi distribuit împreună.

În această secțiune–concurs a Festivalului Național de Comedie de la Galați s-au mai aflat pe afiș, prin grija criticului Maria Zărnescu (selecționer), spectacolele: Falsa servitoare de Mariveaux (Brăila), Ultima oră de Mihail Sebastian (Nottara), A douăsprezecea noapte de Shakespeare (Constanța), Locotenentul din Inischmore de Martin Mc Donagh (Teatrul Mic), Uzina artiștilor (Bacău). Secțiunea off găzduită de Teatrul Național de Operă și Operetă Nae Leonard a îmbogățit cu creații ale tinerilor oferta pentru publicul gălățean, care a umplut sălile pe parcursul acestui eveniment de succes.