Gândirea politică a lui Aleksandr Soljeniţîn

Stefan Vianu | 28.02.2012

Apărută recent, cartea lui Daniel Mahoney, Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, este mai mult decât o carte despre scriitorul rus, ea pare scrisă din interiorul gândirii sale. Mahoney nu descrie doar conţinutul operei, ci surprinde mişcarea acestei gândiri în cel puţin două direcţii. Primul strat al gândirii soljeniţiene

Pe aceeași temă

Apărută recent, cartea lui Daniel Mahoney, Aleksandr Soljeniţîn. Dincolo de ideologie, este mai mult decât o carte despre scriitorul rus, ea pare scrisă din interiorul gândirii sale. Mahoney nu descrie doar conţinutul operei, ci surprinde mişcarea acestei gândiri în cel puţin două direcţii. Primul strat al gândirii soljeniţiene este cel metafizic: cunoaşterea profunzimilor omului, a binelui şi a răului de care omul este capabil; al doilea, cel politic, caracterizat prin definirea unor puncte de reper în vremurile zbuciumate ale ultimelor decenii. Aceste dimensiuni ale operei maestrului se întrepătrund, ele nu pot fi separate.

Profesorul american subliniază şi operativitatea critică a acestei gândiri; critică la adresa politicii totalitar-comuniste, denunţată în cruzimea şi minciuna sa, dar şi la adresa cinismului practicilor postcomuniste. Nu în ultimul rând, el arată cum scriitorul formulează o critică la adresa superficialităţii intelectualilor occidentali, incapabili, în marea lor majoritate, să înţeleagă fenomenul totalitarismului. Motiv pentru care speranţa lor, atunci când ea există, se sprijină pe iluzii. Incapacitatea lor provine din decizia de a separa dimensiunea etic-metafizică a proiectului modernităţii europene de cea politică. În tovărăşia lui Tocqueville şi a Hannei Arendt, împotriva lui Hobbes şi a contractualiştilor moderni şi postmoderni, scriitorul rus afirmă necesitatea înrădăcinării gândirii politice eliberate de ideologie într-o gândire extra-politică pe care o putem numi „metafizică“. El se situează astfel în mare tradiţie platoniciană.

Orbiţi de unele excese ale gândirii politice platoniciene, corifeii raţionalismului european nu au perceput sau nu au vrut să perceapă semnificaţia gândirii pe care unii filosofi – de exemplu, Jan Patočka în Platon şi Europa – o identifică uneori cu spiritul Europei înseşi. Gândirea politică platoniciană bine înţeleasă porneşte de la ideea „grijii pentru suflet“, această preocupare fiind, cum spune într-o formulă densă Mahoney, „parte a artei legiuitorului“ (p. 46). Într-un limbaj mai mult socratic: cultivarea intelectului este o condiţie indispensabilă a unei practici politice responsabile, care nu se lasă dominată de ambiţii şi fobii personale. Grija pentru suflet înseamnă, aşadar, din punct de vedere politic, capacitatea de integrare a activităţii politice într-o sferă mai largă: cea a binelui comun. În discursul de la Liechtenstein, rostit în 1993, Soljeniţîn arată că omul contemporan – atât politicianul, cât şi simplul cetăţean – nu mai înţelege legătura profundă dintre cultura umanistă şi viaţa politică demnă de acest nume, cauza acestei neînţelegeri fiind contopirea gândirii şi simţirii sale în viaţa cotidiană. Autoanihilarea individului ca fiinţă spirituală în societate este rezultatul socialismului, mai răspândit decât ne putem imagina, atât la formatorii de opinie care se pretind „de dreapta“ – este suficient să ne gândim la unele reacţii antimonarhice, tipic comuniste –, cât şi la adversarii lor. Unii şi alţii par incapabili sau neinteresaţi să dea seamă de convingerile lor, iar acestea rămân confuze. Confuzia pare într-adevăr să domine în majoritatea dezbaterilor actuale.

Autoanihilarea individului – care nu doreşte, nu vrea, nu acţionează, nu gândeşte decât în cadrul sferei private – este, în mod paradoxal, consecinţa individualismului; iar acest paradox este cel al democraţiei moderne înseşi. Libertatea este gândită în mod aproape exclusiv ca „libertate negativă“, conform căreia individul are drepturi înainte de a avea obligaţii. Această periculoasă lipsă de conţinut a libertăţii este cauza principală a dezorientării individului, care devine o pradă uşoară a despotismului – în varianta dură a totalitarismelor sau în varianta soft (evident preferabilă) a manipulării prin mijloacele media. O flagrantă lipsă de discernământ îl transformă pe potenţialul cetăţean într-un instrument al celor puternici.

Înţelegem mai bine transformarea „conceptului de libertate“ (Hegel) în lumea modernă, dacă ţinem cont de faptul că liberalismul are două feţe. Există un liberalism care nu separă niciodată libertatea de responsabilitate. Dacă este necesar să proclamăm principii – ale drepturilor omului, bunăoară –, acest lucru nu este suficient. Principiile abstracte le înţelege, mai mult sau mai puţin, toată lumea; ele devin uneori zeităţi cărora unii le sacrifică şi viaţa. Dar marea şcoală a liberalismului, de la Montesquieu la Hannah Arendt, trecând prin Burke şi Tocqueville, pune accentul pe ideea de responsabilitate, de simţ al datoriei, de luciditate. Libertatea este în mod esenţial o libertate pentru: pentru comunitate, tradiţie; pentru educaţie, cultură, maturitate politică, fără de care democraţia riscă să devină o farsă. Libertatea nu poate fi separată de simţul datoriei.

Celălalt liberalism, strict individualist şi procedural, este un sistem al egoismului – sau al utopiei. Proclamarea principiilor abstracte îi protejează pe acei liberali ai „formelor fără fond“ de verificarea modului în care principiile pătrund în lume şi o transformă, transformându-se ele însele. Ei par să ignore faptul că realul opune o rezistenţă gândirii, proiectelor noastre. A nu realiza acest lucru înseamnă să te refugiezi în domeniul utopiei. Pentru liberalul raţionalist, paradisul este unul al principiilor şi regulilor respectate, ceea ce îl apropie de omul de stânga. Iată ce scrie Soljeniţîn despre aceşti liberali: „Simpatiile acestora înclină mereu către stânga, pasul lor nu-i îndreaptă decât în această direcţie, ei dau din capete aprobator în timp ce îi ascultă argumentele – dar se simt ruşinaţi dacă fac un pas către dreapta sau îşi pleacă urechea măcar la o vorbă venită din această direcţie“ (p. 125).

Dacă gândirea lui Soljeniţîn se situează „dincolo de ideologie“, ea ne ajută de asemenea să depăşim ceea ce aş numi dogmatismul simplelor convingeri. Sunt din ce în ce mai numeroşi formatorii de opinie care înţeleg să opună scepticismului maselor un arsenal de convingeri a căror fixitate nu este egalată decât de îngustimea viziunii „intelectualilor“ respectivi – de indisponibilitatea lor la dialog. Sistemul de convingeri devine o carapace sub protecţia căreia cei care gândesc la fel se retrag pentru a lansa săgeţi contra celor care gândesc altfel. Polemicile inepte, golite de substanţă iau locul confruntării de idei.

Scrierile lui Soljeniţîn ne ajută să ne eliberăm de această împietrire a convingerilor, ele pledând pentru o înţelegere mai amplă a vieţii politice. Şansele renaşterii acestei vieţi în spiritul democraţiei autentice, dincolo de formalismul sec al corectitudinii politice, sunt menţinute în măsura în care gândirea politică nu se închide în ea însăşi. Ca să revin la ce am spus, ea trebuie să-şi recunoască rădăcinile extrapolitice – metafizice şi religioase. Numai astfel pasul „dincolo de ideologie“ poate fi făcut. Cei care vor să regândească sfera politicii şi noţiunile ei fundamentale – statul, individul, democraţia, spaţiul public etc. – nu ar trebui să ignore în continuare acest lucru. //

// DANIEL J. MAHONEY
// Aleksandr Soljeniţîn.         Dincolo de ideologie
// Editura Polirom, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22