Gânduri la Shakespeare: Furtuna și Lear

Andreea Nanu | 17.03.2020

Shakespeare arată cum totul se repetă. Oamenii nu se schimbă. Natura lor rămâne la fel de pătimașă.

Pe aceeași temă

Urmărind ecranizarea „Furtunii” de William Shakespeare, în regia lui Julie Taymor, cu o curajoasă Prospera interpretată de Helen Mirren, mi-am pus întrebarea: care e adevăratul subiect al acestei neobișnuite „comedii”? Oare există aici o „piesă ascunsă”, așa cum sugerează Peter Brook? Dacă acceptăm că realismul zidurilor închisorii din Lear are prea puțină legătură cu înțelesul profund al piesei, poate e la fel și cu această insulă pe care Prospero o descoperă prin providență și pe care o ia în stăpânire prin forța magiei. Privite din afară, închisoarea lui Lear și insula lui Prospero sunt spații ale exilului, abandonului, suferinței, izolării. Dar pentru locatarii lor, insula și închisoarea devin spații ale libertății. O libertate absolută, câștigată prin forța spiritului și a imaginației. Sunt locuri propice în care se dezvoltă intimitatea cu noi înșine și cu forțele misterioase pe care le adăpostim. Poate că Shakespeare a vrut să ne conducă privirea altfel, din exterior spre lăuntric, fiindcă tot ce se întâmplă după furtună, în insulă, înseamnă experiențe ale unei lumi interioare, pusă sub lupă.

Un prim răspuns ar putea fi că Furtuna e despre natura umană. Avem tendința să credem că după o experiență-limită, cum e naufragiul, cei care au scăpat cu viață se vor transforma, vor deveni mai umani. Dar Shakespeare arată cum totul se repetă. Oamenii nu se schimbă. Natura lor rămâne la fel de pătimașă, iar teatrul ne-o face vizibilă, în detaliu. Ca într-un close-up. Nici Prospero nu scapă acestei logici, a exacerbării, fiindcă el atinge culmea dorinței de răzbunare, puterile lui magice ajung la apogeu, le folosește chiar riscând să fie nedrept cu cei care îi sunt prieteni... Așadar, natura umană își urmează cursul, rafinându-se în malefic, în obscur, în instinctual. Dar așa cum Răul poate s-o ia de la capăt cu forțe proaspete, așa o poate face și Binele. Binele ca puritate a primei întâlniri dintre Miranda și Ferdinand, un Adam și o Eva într-un paradis terestru. Chiar și numai prin ei doi, umanitatea poate reîncepe, restaurată. Ei sunt deja o lume aparte în universul straniu al insulei. Un indiciu ni-l oferă scena în care Prospera dă la o parte cortina, arătându-i pe cei doi tineri jucând șah; mută piesele, albul și negrul, binele și răul, figurinele ce recompun o lume a noastră miniaturală, pe care el și ea învață să le manevreze. Miranda și Ferdinand puteau fi surprinși într-o ipostază ludică, senzuală, ca proaspăt logodiți. Dar nu, Shakespeare ni-i descoperă jucând șah, ca în scena memorabilă din Bergman, în care cavalerul joacă șah cu moartea. Fiindcă și aici jocul anticipează moartea; insula va fi părăsită, Prospero aruncă în mare cartea și rupe bagheta magică. Va redeveni un simplu muritor. Parcă Shakespeare ar vrea să spună că totul nu e decât un răgaz. O scurtă, dar necesară ședere în purgatoriu, unde cei răi fac penitență și cei buni și puri redescoperă a brave new world.

De ce Shakespeare nu și-a intitulat piesa Insula? Ar fi fost mai just, fiindcă „insula” e partea vizibilă, în ea se petrece totul. Dar „furtuna” e momentul de criză. Ea dislocă, scoate prezentul din balamale, pune totul sub semnul întrebării: vom muri sau vom trăi? Sau și mai îndrăzneț: care e realmente condiția noastră? Trăim aievea, suntem reali sau doar plăsmuiri fragile, inconsistente, de vis? O întrebare care l-a urmărit pe Shakespeare. Furtuna e importantă fiindcă e pragul dintre lumi, dintre realitate și magie, dintre forțele luminii și ale întunericului. Ferdinand o caracterizează: furtuna e iadul dezlănțuit și toți demonii sunt aici! Furtuna e, poate, cea mai misterioasă poartă spre „piesa ascunsă” a lui Shakespeare, spre teatrul lui secund. Ca să ajungi acolo, one has to ride the tempest. Așa cum, ca să traversezi aparențele și să ajungi la esență, la adevăr, la ce e etern, trebuie să traversezi perisabilul, moartea. Poate că fiind ultima lui piesă, Shakespeare chiar a văzut în Furtuna, metaforic, marea traversare către altceva.

În final, de ce în primele sale ediții Furtuna e considerată o „comedie”? Întrebarea e valabilă și pentru Pescărușul lui Cehov: cum poate o piesă care se termină cu o moarte, a lui Treplev, să fie o comedie? Din perspectiva noastră, privind spre furtuna din insulă, totul începe cu viața - naufragiații sunt salvați! Dar „What’s past is prologue”. Dacă, făcându-ne cu ochiul, Shakespeare ne spune că totul începe cu o moarte? Cu moartea lui Prospero și a fiicei lui, alungați pe mare? Dacă insula e, în întregime, visul lui Prospero? Magicianul chiar spune că noi, oamenii, suntem făcuți din substanța visului. Somnul e unul dintre „instrumentele” lui preferate de control asupra celorlalți - Miranda, suita regelui, toți cad pradă somnului indus magic. Numai în vis omul are o putere ca a lui Prospero asupra a tot ce înseamnă lăuntric. Ariel, Sycorax, Caliban sunt întruchipări ale dorințelor ascunse și patimilor omenești, libertatea, puterea, lăcomia, răzbunarea, violența, nevoia malignă de a fi sclav, de a te închina mereu la un nou idol. Chiar și teluricul Caliban devine ciudat de liric, descrie insula de parcă ar fi în transă, un vis populat de lucruri ciudate, dar „plăcute, care nu fac rău”, din care n-ar vrea să se mai trezească... Poate că Prospero și Miranda au murit, într-adevăr, pe mare. Atunci, „insula” devine travaliul oniric și răscumpărător al lui Prospero, în care lui i se acordă o nouă șansă: aceea de a se confrunta cu trecutul, dar și cu propriii lui demoni. Folosește bine șansa, fiindcă reușește să se biruiască, să-și depășească ura, să se împace cu dușmanii și cu sine însuși. În timp ce corabia - luntrea lui Caron? - îl poartă spre acasă, Prospero aruncă în mare cartea și rupe bagheta magică. Își desface legăturile. Ultimul care aștepta să fie eliberat era chiar el. Cumva straniu, la final, Ariel, care abia aștepta să fie slobozit, întreabă: Stăpâne, mă iubești? Prospero răspunde: Mult, delicatul meu Ariel. Semn că singura legătură din care nu vrem să ne desfacem e dragostea. Fiindcă dragostea este legătura tuturor lucrurilor. Singura certitudine. Restul poate rămâne, ca și aceste gânduri despre Furtuna lui Shakespeare, o întrebare.

*

Un fascinant rege Lear aduce ecranizarea din 2018, în regia lui Richard Eyre, avându-l ca protagonist pe Anthony Hopkins. Parabola lui Lear mă duce cu gândul la basmul Sarea în bucate. Ca și Cordelia, mezina regelui vanitos spune adevărul: te iubesc, dar ca sarea în bucate. Amândouă fiicele plătesc prețul adevărului cu umilința și exilul. Plătesc cu viața. Semn că dragostea lor e autentică, având forța să devină jertfă pentru cel iubit. Hristos spune: „Voi sunteți sarea pământului; dar dacă sarea își pierde gustul, cu ce va fi sărată? Nu mai este bună de nimic, decât să fie aruncată afară și să fie călcată în picioare de oameni”. Sarea era esențială în Vechiul Testament, un semn al consacrării: jertfele aduse la templu erau presărate cu sare, chiar și tămâia. Profetul Elisei a curățat apa din Ierihon aruncând sare în izvorul acesteia... Când îi pune sare în mâncare, fata cea mică îi redă împăratului, îmbătrânit de tristețe, de singurătate, dar și acrit de atâta falsă dulceață, gustul adevărat al vieții... Cordelia apare numai la începutul și la finalul piesei, însă rămâne o prezență puternică, e întreagă spirit. Dacă Regan și Goneril ridică un piedestal de cuvinte dragostei filiale și își flatează tatăl cocoțându-l pe acel postament fals (o dragoste falsă care-l falsifică și pe el, încât la un moment dat Lear strigă disperat: să-mi spună cineva cine sunt!), Cordelia îi mărturisește tatălui dragostea ca relație personală, unică, cu el. Iubirea mea pentru tine va avea mereu sare în ea. Abia după ce traversează aparențele, deșertul falselor legături, Lear înțelege că numai Cordelia a avut o relație vie cu el. Dar regele n-a fost pregătit de la început pentru asta. Sufletul lui n-a fost suficient de matur, de pur, ca să pătrundă în intimitatea iubirii filiale. Să fii spion al lui Dumnezeu? Expresia lui Shakespeare e curajoasă, trezește curiozitatea prin ludic. Dar este posibil. Dumnezeu ne invită mereu la intimitatea cu El, tocmai fiindcă e dornic să ne împărtășească tainele Lui. Când Lear îi spune Cordeliei Come, let’s away to prison („să mergem la închisoare”), e și o invitație la împărtășirea relației părinte-fiică, pe care i-a refuzat-o inițial: să fim doar noi doi, într-o lume cu povești, cântece, fluturi, un paradis afectiv care, paradoxal, are nevoie de zidurile închisorii pentru a fi apărat de cruzimea și violența celorlalți. Lear repetă de patru ori „No, no, no, no”, ca și cum ar vrea să pună stavilă lumii din cele patru puncte cardinale, împiedicând orice intruziune. Exuberanța lui Lear, nerăbdarea lui sunt date dată și de revelația pe care i-o prilejuiește regăsirea fiicei. Cordelia și Lear nu sunt captivi, ci ceilalți rămași afară din împărăție, ca în Evanghelie, sunt adevărații prizonieri - ai violenței, ai falsității și dorinței de putere, ai lipsei de umanitate. Întrebarea Cordeliei „pentru un bătrân oare ce mai e posibil?!” m-a dus cu gândul la T.S. Eliot: „We shall not cease from exploration/And the end of all our exploring/Will be to arrive where we started/And know the place for the first time”. Poate că vârsta ne ajută să înțelegem că suntem, de la început, unde trebuie să fim; avem, ca Lear, dintotdeauna, exact ce râvnim. Doar că uneori se întâmplă să facem ocolul unei vieți, o călătorie lungă și periculoasă ca a lui Odiseu, ca să „(re)cunoaștem locul pentru prima oară”. Timpul exterior, al tinereții, al revoltei se metamorfozează, devine timpul interior, matur, al intimității. Care înseamnă să recunoști unde te afli, cine ești și ce ai primit în dar. Să recunoști dragostea, dulceața ei inefabilă. Depinde de un vârf de sare. //

Anthony Hopkins în Regele Lear (2018, regia Richard Eyre)

Helen Mirren, „Prospera” în Furtuna (2010, regia Julie Taymor)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22