Garderobierul. Un prieten bun

„Nu putem juca Regele Lear fără regele Lear, trebuie să luăm o decizie”. „Nu, nu doar o decizie, ci decizia bună!” Schimbul alert al primelor replici din Garderobierul, lungmetrajul din 2015 al regizorului Richard Eyre, mi-a amintit de o întrebare a criticului George Banu, care dă și titlul unui minunat eseu din Viață și teatru pe scena lumii: „Când să pui punct?” Când să te retragi, când să renunți la rol, la mască, pentru a-ți păstra intactă legenda și, poate mai mult, pentru a nu te pierde pe tine însuți? Având ca punct de pornire piesa lui Ronald Harwood din 1980, Richard Eyre face din Garderobierul un personaj emblematic, demn de Neguțătorul lui Shakespeare, sau alte personaje care au puterea să ilustreze o tipologie, un caracter universal. Citind Povestirile lui Horatio, cea mai recentă carte a criticului George Banu, l-am perceput de această dată pe protagonist din perspectiva prietenului. Garderobierul Norman (Ian McKellen), la fel ca Horatio, însoțitorul privilegiat al lui Hamlet, e prietenul care acompaniază consolator și rămâne până la final statornic, pentru a spune povestea lui Sir, „prințul scenei”. Îl caracterizează și refrenul: „odinioară, aveam un prieten care...”. O tandră, timidă captatio benevolentiae, singura care străpunge de fiecare dată armura temutului Sir! La fel ca prințul Danemarcei, ros de răzbunare, „prințul teatrului”, actorul „Sir” interpretat de Anthony Hopkins este un om dificil, egoist, devotat marelui rol de-a fi el însuși, în turneu prin teatrele Angliei răvășite de război, bântuită de sirene, sărăcită de tinerele talente irosite pe front. Pe străzi și în teatre, oamenii și actorii se luptă pentru supraviețuire. În iureșul general, al violenței și al fricii de moarte, spectacolul devine o oază de libertate și de speranță, un respiro, o evadare în lumea Marelui Will. În fiecare seară, Madge (Sarah Lancashire) ridică cortina. Fiindcă cortina trebuie să se ridice, iar spectacolul, teatrul trebuie să supraviețuiască. Foarte actuale ecourile filmului la situația actuală în care spectacolul și spectatorii învață să meargă mai departe, sub asediul pandemiei. În fiecare seară, Norman, prietenul, acompaniatorul, îl pregătește pe Sir pentru un alt rol. Numai că, dintr-odată, Sir nu-și mai amintește ce rol trebuie să joace, nici replica de început. Începutul sfârșitului pentru bătrânul actor care rătăcește pe străzile Londrei, cu mințile pierdute ca Lear: „Ce rol joc în seara asta?”. „Lear, Sir”. „Și care era prima replică?”.

Pe fundalul unui raid aerian, amintind întocmai de scena furtunii din Lear, „majestatea sa” Cordelia (Emily Watson), fiica regelui pe scenă și nefericita consoartă a lui Sir în viața de toate zilele, adulmecă finalul – al actorului, al unei vieți de peregrinări prin teatre, prin săli reci de așteptare, în mirosul costumelor putrezite, în melancolia frumuseții care dispare cât ai bate din palme. E timpul ca Sir să se retragă! Dar Lear rămâne neînduplecat, pe scenă la fel ca-n viață. El e „Prințul” și toți ceilalți îi datorează admirație, supunere, fidelitate. Deși ceilalți nu sunt niciodată numiți prieteni, ci „porci”, demni de dispreț și ură, bănuiți de trădare.

Adulat de public, înconjurat de femei frumoase și servit de colegi discreți, bătrânul Sir pare să se fi rătăcit printre personajele sale, ca într-o galerie de oglinzi. Rolurile, măștile și oamenii par să se confunde, granița dintre adevăr și iluzie devine poroasă, linia ce separă viața de scenă se topește. Actorul nu-și mai amintește, e singur, plânge, simte teroarea morții. Cine va supraviețui? Firește, personajul, Lear; și teatrul, zeul crud pe altarul căruia Sir s-a sacrificat pe sine, continuând să-i aducă jertfe umane: pe cei apropiați. Primul, prietenul Norman. Garderobierul îi cunoaște năravurile și tabieturile, îi știe pe de rost slăbiciunile, fragilitatea, la fel cum știe ce și cum să spună pentru a-l remonta. Norman conduce ritualul transformării lui Sir din simplu om, bătrân egoist împovărat de temeri, în veneratul prinț al scenei, în tragicul rege Lear. Îi pregătește costumul, îi aduce ceaiul, îi retușează machiajul, îi spune prima replică, resuscitează abil măruntele detalii care trezesc la viață personajul! Numai în aceste momente, Norman conduce jocul, el e păpușarul care manevrează sforile păpușii Lear. Dar o face binevoitor, cu tandrețe, reprimându-și emoțiile și retrăgându-se în umbra celui pe care-l slujește, a celui care atrage toate privirile și culege aplauzele, a celui care consideră că toate luminile scenei i se cuvin, iar replicile celorlalți sunt bune doar pentru a-i susține discursul. De ce? Fiindcă își iubește prietenul.

Celelalte personaje intră în scenă – în cabina lui Sir! – ca un cortegiu tragic de victime. Urmează „majestatea sa”, Cordelia. Fiica imaginară și soția reală. Deși nelegitimă, fiindcă marele actor i-a sacrificat statutul cu speranța de-a fi înnobilat. Îndrăgostită de venerabilul Sir încă din tinerețe, Majestatea sa eșuează într-o companie minoră, ducând o viață nomadă, „cârpind izmene”, înghețând prin gări și săli de repetiție insalubre, ducând o viață improvizată alături de Sir, pe care trebuie să-l satisfacă în toate privințele. Totul e o mare iluzie, o închisoare din care nu se poate evada. Imaginează-ți cum e să trăiești cu el, în fiecare zi, îi spune garderobierului. Și ea dispare în umbra marelui Sir; dar nu supusă, ca Norman, ci revoltată, înfruntându-l deschis, chiar în anticamera morții, cu riscul de a precipita sfârșitul. „Sunt bolnav”. „Și eu sunt bolnavă – viața asta m-a îmbolnăvit”. Emily Watson pune multă intensitate în majestatea ei decăzută, dureroasă, butaforie asumată, dizolvată în amărăciune. Felul în care-și spune povestea, cu pumnii strânși, cu dinții încleștați, în cuvinte puține, neiertătoare ca loviturile de pumnal, ne lasă să ghicim și compasiunea, și melancolia pentru viața irosită. Dacă piesa pe care cei doi o joacă seară de seară poartă totuși un nobil adevăr universal, viața lor împreună s-ar putea rezuma în ultima replică din Zilele frumoase ale lui Beckett: „Și nicăieri nici un cuvânt adevărat.” La vechii prieteni sacrificați se adaugă alții noi, pe care-i așteaptă aceeași soartă. Tânăra Irene (Vanessa Kirby), ambițioasă, aspirând la o carieră fulminantă, lustruiește cu sârg „tripla coroană” a regelui, pe care i-o aduce în cabină după un ritual exersat. Regele încă trăiește în trecut, îi verifică tinerei calitățile fizice care o fac aptă pentru scenă. Naivă, Irene își imaginează că-l poate salva oferindu-i tinerețea, entuziasmul ei! Dar Norman o readuce cu picioarele pe pământ, spunându-i că bătrânul caută doar o Cordelia cu mai puține kilograme! Între Sir și Lear, între om și personaj există o prăpastie pe care bătrânețea o face de netrecut. Sir a murit demult, s-a pierdut undeva pe drum, în timpul călătoriei. A supraviețuit însă Lear. Sau Richard III. Sau Othello. „Vai, Sir, ați amestecat replicile!”. „Cine sunt?”. Nu mai e timp pentru un răspuns. Se ridică cortina, înaintea celui din urmă spectacol. Figurantul cu veleități de star acceptă sarcina umilitoare de-a învârti mașina de făcut vânt. Lear are nevoie de mult zgomot, de tunete și fulgere care să-i amplifice grandoarea. La fel cum are nevoie de un bufon care să-i filigraneze înțelepciunea... Dar cine-l va juca pe nebun? Edward Fox, sub povara machiajului greu, cu o expresie imobilă, ascultă răbdător indicațiile „bătrânului”: îi va ține ritmul și nu-i va sta în calea reflectoarelor, se va mulțumi cu puțina lumină pe care-o va putea găsi. Și el e la capăt de drum, unul mai puțin ilustru, iar fiul i-a fost făcut prizonier la Tripoli. Și totuși, pentru același salariu, nu s-ar sfii să joace și roluri mai importante, de vreme ce nu mai sunt tineri. Face o reverență obedientă și se retrage. Madge (Sarah Lancashire), responsabila teatrului, bate obsesiv la ușa cabinei, cu aceeași întrebare: e gata Lear, e capabil să joace, anulăm spectacolul? Sir: „Nu pot, nu trebuie, nu vreau”. Rămasă singură cu Sir, într-un moment de eclipsare a omniprezentului Norman, Madge renunță la masca femeii puternice, practice; o descoperim pe tânăra, odinioară îndrăgostită de fermecătorul Sir, care „a trăit mereu cu speranța” iubirii lui neîmpărtășite.

Sfârșitul atrage sinceritatea. În lipsa unui dar mai personal, Sir nu găsește altceva să-i dăruiască decât un inel, purtat de un celebru actor. Fiindcă Sir nu se poate apropia de nimeni, e incapabil de empatie, de generozitate, de tandrețe umană. Tot ceea ce simți și faci servește numai interesului tău personal, îi dă replica nemiloasă Cordelia. Nici Madge nu mai pare impresionată, deși ultima lor discuție rămâne testamentară. Sir: „Cel mai minunat lucru în viață este să fii ținut minte. Să vorbești bine de mine! Vei fi crezută!” Madge: „Vei fi ținut minte!” Obsesia memoriei se amplifică. În agonia ultimelor clipe, Sir începe să-și scrie memoriile, Viața mea. Reușește să noteze doar mulțumirile; îi amintește pe toți, de la colegi distinși la electricieni, însă îl uită pe cel care, poate, a contat cu adevărat: Norman. E singurul moment în care garderobierul îndrăznește să ceară dreptate („Cine va mărturisi pentru martor?”), dar nu mai are cui: regele a murit. Madge îi închide ochii. Cordelia îl acoperă cu pelerina lui Lear.

Garderobierul este o lecție de viață și de teatru. Ce să păstrăm din ea? Poate această scenă emblematică: bate gongul pentru ultimul act. Sir, tremurând în fața oglinzii, se confesează purtând masca lui Lear: „Pot face față împărțirii regatului meu, pot să-l suport pe Bufon, nu mă deranjează împuținarea alaiului, sunt capabil să rostesc cuvintele de ocară, nici măcar furtuna nu mă sperie. Dar îmi e frică de ultima scenă. Să o port în brațe pe Cordelia moartă, moartă. Să plâng ca vântul... Am puterea să fac asta?” „Dacă nu o aveți dumneavoastră, Sir, nimeni nu o are”. „Ești un prieten bun, Norman”. //