Gargară cu apă poluată

Catalin Bogdan | 09.12.2014

Pe aceeași temă

Spectacolul Un duşman al poporului, de Henrik Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier, nu urmărește atât să relanseze interminabilele polemici cu privire la contradicțiile democrației, cât săsugereze riscul unei subtile demagogii a protestului.

 

Hitler se considera și el „un dușman al poporului”. O dușmănie justificată dia­lectic, căci profetul progresist nu poate evi­ta obtuzitatea reacționară a con­tem­po­ranilor. Trebuie să-i devanseze, chiar în po­fida indolenței lor conformiste, ac­țio­nând fără rezerve în numele idealului ales. Se identifica cu Stockmann, per­so­najul ibsenian, ajuns un paria din pricina încăpățânatei sale probități, fiindcă și el ura democrația, disprețuia pretențiile gloa­tei și discredita liberalismul drept perfidă demagogie. Istoria a confirmat forța vizio­nară a unui text nu printre cele mai pre­țuite. Și astăzi există destule locuri în lu­me unde poluarea industrială produce ace­leași tensiuni sociale ca în cazul fictivului spa de pe coasta scandinavă. Cu situații ce par copiate la indigo după cele ale pie­sei. La fel în privința funcționării presei – la ordinea zilei sunt parcă mai mult ca oricând imixtiunile editoriale ale pa­tro­natului, campaniile de intoxicare ori opor­tunismul drapat în obiectivitate. Și chiar la peste un secol distanță se discută încă, mai peste tot în lume, la fel de aprins ca în tihnitul orășel norvegian, despre re­voluție, dictatul majorității, mistificarea drep­turilor omului ori educație alter­na­tivă. După destule metamorfoze ideo­lo­gice, asemenea constante retorice par să dea în continuare tonul. Până și ca­pi­ta­lismul a rămas fidel timpuriei sale versa­ti­lități speculative, dispus – ca și socrul lui Stockmann în piesă – să profite deo­po­trivă de scrupule și de lipsa lor.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2014/1290/FOTO_CATALIN_BOGDAN.jpg

Imagine din spectacolul Un duşman al poporului, de Henrik Ibsen, în regia lui Thomas Ostermeier, prezentat de Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin la Festivalul Internaţional de Teatru „Interferenţe” din Cluj-Napoca.

 

Lui Thomas Ostermeier, un enfant terrible al scenei contemporane, nu i-a fost deci prea greu să re­propună Un dușman al po­po­ru­lui astfel încât nu doar să con­vingă, ci și să contrarieze. Fără a se sfii de licențe în adaptarea textului, principala miză a fost actualizarea psihologiei per­so­najelor. Protagonistul lui Ibsen are, privit cu ochii de azi, un profil de intelectual da­tat: cu patosul individualist potențat de li­beralismul epocii, cu aspirații de un sub­versiv elitism – ce ne amintesc de con­tem­poranul său Nietzsche –, vulnerabil la fas­ci­nația unei sociologii evoluționiste nu lip­sită de nuanțe de cinism, cu un nu su­fi­cient de bine dosit resentiment anti­cre­ș­tin. Visa – ca și omologii săi cehovieni – la o epocă radical nouă, eliberată de otrava con­formismului burghez, iar purificarea o ve­dea posibilă doar pornind de la încă ne­corupții lumpeni – finalul piesei, la care Os­termeier renunță, prevedea înființarea unei școli alternative cu o duzină de hai­ma­nale adunate de pe stradă, viitori apos­toli ai schimbării.

 

Noul revoltat e un hipster post-hipiot, chitarist indie, cu so­ciabilități (și complicități) de trupă muzicală, domestic fără rigidități, de o relaxată fa­mi­lia­ritate, cu acea mobilitate a rolurilor so­cia­le pe măsura unei topografii a per­so­na­li­tății fără granițe precise, nonconformist pre­ferând o doză de reconfortantă mar­gi­na­litate și păstrând marja neintegrării, în­tr-o competiție nu fără subtext ideologic cu autoritatea fratelui de succes. Soția lui – rod al fuzionării a două personaje din tex­tul lui Ibsen, mamă și fiică – nu mai e o casnică dependentă social, ci o salariată precară, nu tocmai convinsă de misiunea ei pedagogică într-un sistem cu me­ca­nis­me discriminatorii. Obsesia educației alter­native revine într-o perspectivă mai puțin revoluționară și voluntaristă, de data aceas­ta ca protecție față de efectele defor­matoare ale uniformizării instituționale. Iar noua perspectivă a unei mai ambițioase îmbinări a vocației profesionale cu cea fa­milială – salopetele flanelate ale bebe­lu­șu­lui trebuie spălate cu aceeași stringență ca și cea impusă de activismul social – de­notă un raport mai sinuos între spațiul privat și cel public. Cei doi jurnaliști sunt acum tovarăși în această boemă de familie permeabilă, de care nu e străină și o to­le­rată discretă promiscuitate, unde se poate tre­ce fără mari crispări granița adul­te­ru­lui. Chiar și sugarul – din cei trei copii, mai mari, supraviețuiește în varianta lui Ostermeier doar unul, probabilă aluzie la noua practică larg răspândită a des­cen­den­tului unic – sugerează o atmosferă mai ac­centuat informă și oricum pradă emoțiilor schimbătoare. Pereții negri sunt ca table cu înscrisuri de cretă, altă sugestie de cli­mat ludic într-un laborator de școală cas­nică, stimulator al creativității în de­tr­i­mentul unei sobrietăți inhibatoare și se­gre­gante. Ulterior, ca într-un scurt antract, personajele încearcă să văruiască grăbit pe­reții în alb. Aceștia își pierd astfel sta­tutul de suport al expresivității, în fa­voarea unei imperfecte spoieli după un canon (coloristic) care denotă mai mult decât o simplă estetică ambientală. Ceea ce înainte putea fi ușor înlocuit (precum traseele cretei) cu versiuni alternative ale existenței e acum de o paradoxală opa­citate – albul cămășii office ori al biroului standardizat, specific unui spațiu al rela­țiilor reci, funcționale –, care amintește de simulacrele lui Baudrillard. Albul su­ge­rează, de asemenea, încercarea pripită de a albi o realitate după propriile criterii de normalitate. Nu e străin nici de obsesia curățirii – o idee pe care Hitler, de exem­plu, a adaptat-o tragic până la soluția fi­nală. Doctorul Stockmann gândește în ter­menii medicali de combatere a infecției, de purificare a organismului, o metaforă tocmai bună pentru mai largi ambiții re­voluționare, la nivelul societății. O puri­fi­care pe care Ostermeier o potențează con­trapunctic, oferind furioșilor contestari ai protagonistului bile cu vopsea, vehicule ale maculării și descalificării. Cum să pro­movezi purificarea murdar fiind? Cu ce credibilitate? Socrul, un bătrân deșirat cu mers ciudat – sinusoidal precum evoluția acțiunilor la bursă, deja o tușă de caracter pentru el –, însoțit constant de un bine dresat câine-lup – ca un sistem de ordine pu­blică, necesară protecție pentru per­soa­na și statutul său –, e o apariție aparent bur­lescă, dar e doar un travesti moral, fi­indcă își ascunde perfidia meschină în spa­tele unei aure de excentric.

 

Experimentul teatral urzit de re­gizor culminează cu o mutație nu doar scenografică: pupitrul spe­cific mitingurilor e îndreptat spre spectatori, care devin efec­tiv parte a publicului lui Stockmann. Iar doritorii chiar iau cuvântul. Prima cursă în care aceștia de obicei cad e creditul em­patic acordat hăituitul lup singuratic aflat în conflict cu complicitățile perverse ale sistemului. În detrimentul unei reacții mai cumpănite, trecute prin filtrul eva­luă­rii raționale a discursului său. Fiecare ne putem regăsi în reacția sa de salutară re­pliere, în raport cu tentaculele co­ru­pătoare ale societății. Printre argumentele sale retorice se strecoară – o altă pro­vo­care regizorală – și cele ale con­tro­ver­sa­tului opuscul, publicat anonim acum câți­va ani, care încerca să ofere o premiză teo­retică pentru o viitoare insurecție generală – o meditație în trena revoltelor iscate în mai multe banlieues franceze. Următoarea cursă e cea de a-i lua locul vorbitorului Stockmann. De a crede că propria cauză merită contextul unei asemenea tribune. De a profita de patosul protestatar pentru a forja entuziasmante solidarități ideo­lo­gice. La Cluj – unde cei de la „Schau­bühne” din Berlin au fost printre invitații Festivalului „Interferențe” –, un orator improvizat a reiterat dilema: cum poți, ca minoritate activă, să întorci în favoarea ta principiul domniei majorității? Știm însă bine – o știa și Ibsen – că majoritățile sunt fluc­tuante și extrem de versatile, dar spec­tacolul lui Ostermeier nu urmărește atât să relanseze interminabilele polemici cu privire la contradicțiile democrației, cât să sugereze riscul unei subtile demagogii a protestului.

 

Pasajul preluat din L`insurrection qui vient vorbește despre o criză profundă a conceptului po­litic de individ. Ca și despre cre­pusculul unei întregi epoci do­minate de retorica drepturilor individuale, acum decăzute grotesc chiar la nivelul unor repere de marketing. Ce rămâne atunci din vechiul patos al eliberării si­nelui din lanțurile conformismului social? Spectacolul protestului – să ne amintim și de Guy Debord, un precursor, dincolo de vetustul verbiaj marxizant, al noii pro­vo­catoare filosofii insurecționale – este la fel de ambiguu ca și „societatea spec­ta­co­lului”. Alienarea generată de cultul apa­renței, căruia individul – ca și realitate dia­lectică, prins în tensiunea dintre in­terioritate și corespondentul său semiotic – îi e o victimă prefențială, face imposibilă o subminare care să nu fie la rândul ei integrată în spectacolul democrației. Cre­dibilitatea protestului se fisurează, fiindcă etosul său se bazează decisiv pe impactul spectacular, secretând astfel singur trama unei greu de evitat farse. Aceasta e noua cruce a protestatarului: să înainteze prin pădurea tenebroasă a demagogiei, unde riscă mereu să se piardă moral, iar cauza sa să fie mistificată. E ca și cu paharul de apă destinat – și în piesă – vorbitorului de la tribună: dacă acesta ține un discurs în­flăcărat, inevitabil va avea nevoie să-și ume­zească gura; dar dacă știe că apa lo­ca­lă e poluată, nu poate decât s-o scui­pe, după o scurtă gargară. Acest balans in­con­fortabil și chiar hilar e menit să în­soțească inevitabil protestul său. În același timp, tocmai acest scuipat capătă o eloc­vență că­reia nu-i lipsesc virtuți publicitare – ar pu­tea deveni marca unei campanii po­litice.

 

Să ne întoarcem un pic la Ibsen și la dile­mele individualismului radical. Pe vremea sa, suspiciunea intelectualului angajat era că ar putea rămâne captiv în plasa fantas­matică a unor identități slabe, urmare a noului relativism ontologic și a dezvrăjirii, în raport cu prestigiul ideii de plenitudine. Individul devenea tentant, pentru filosofia politică a liberalismului, tocmai ca reali­ta­te inconsistentă, dar maleabilă. După mai mult de un secol, hipertrofia eului lasă în schimb loc unui scepticism radical, la li­mi­ta sentimentului vacuității, care se ex­pri­mă politic printr-o pseudo-dialectică a an­gajării și dezangajării. Spectacularul ne poa­te promova angajamentul (și chiar pro­te­st­ul), dar plasează și mai mult pro­ble­ma­ti­cul raport intim pe care-l întreținem cu acesta pe un teren minat.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22