„Gastarbeiter“ sau literatura căpşunarilor 3.0

Sună simplu, banal, uzat, kitsch, o ştiu şi asum, dar... de multă vreme nu am mai ci­tit cu atât de mult nesaţ un volum din no­ua literatură românească aşa cum este Gast­arbeiter a lui Mihai Bu­zea. Cine este Mihai Buzea? Titulatura oficială ar fi jur­nalist la săptămânalul Ca­ţa­vencii, unde are în grijă ru­brica de călătorii, baruri, restaurante, cabane mon­ta­ne şi alte asemenea deli­ca­teţuri. Cum se explică acest entuziasm al „cro­ni­ca­ru­lui“? Verbul nervos, electrizant, sin­ceritatea (cu măsură, to­tuşi, este foarte discret în ceea ce priveşte viaţa, hai să spunem, „sentimentală“ a lui şi a celor din jur), harul de a construi per­sonaje închegate din doar câteva fraze. Și mai are umor, mult umor, dulce-amar sau coroziv, aşa cum îi stă bine şi ro­ma­nului de succes, şi românului plecat la muncă în străinătate. Umor fără de care nu ar putea supravieţui acolo, departe. Să nu uităm că şi exilatul berlinez I.L. Ca­ra­giale, pentru a-şi uimi prietenii, arunca, râzând, pe plita sa din capitala Germaniei un pahărel de ţuică, „să miroasă ca în gura Oborului“; astfel, spunea el, îi era mai uşor să-şi provoace amicii la discuţie şi să-şi ostoiască dorul de exasperanta lui ţară balcanică.

Dincolo de etichetele de gazetar, Mihai Buzea este un om fără o meserie clară, după cum sin­gur o spune chiar la începutul volumului. Motivul, cred eu, este unul simplu, îl experimentez la rân­dul meu pe propria mea piele: aparţinem unei generații (născută în anul de graţie 1971, când se cocea din greu valul de de­creţei) pe care care marea ruptură din de­cembrie 1989 a aşezat-o cu fundul în două luntre. Eram pregătiţi să devenim „ceva“ (de la

marangonzi la chimişti sau profesori de limba franceză), oameni cu o tra­iec­torie de viaţă şi profesională clară, bine tra­­sată. După Marea Plumbuire a Tova­ră­şu­lui de la Târgovişte a trebuit să ne re­in­ventăm perpetuu pentru a supravieţui noii dezordini naţionale – care nu s-a în­cheiat nici acum. Mihai Buzea, om care ex­perimentase deja mai multe „meserii“ ca­re nu s-au dovedit deloc brăţară de aur, ale­ge să plece în Anglia, în Anno Domini şi al liberalizării forţei de muncă 2014. Odată ajuns acolo, devine om bun la toate într-o întreprindere „multinaţională“ (în sensul cât mai propriu al termenului) de arborişti. O meserie relativ nouă pentru România (cei care fac toaleta şi igienizarea arborilor – atenţie, nu au nimic de a face cu măcelarii plătiţi de primăriile de sector din Bucureşti pentru a distruge, nu a în­griji vegetaţia), dar veche şi, îndrăznesc să spun, respectată într-o ţară ca Anglia, unde există un adevărat cult al naturii şi peisajului. Cel mai bine se descurcă însă au­torul nostru ca tălmaci pentru băieţii sim­pli de la ţară, iuţi şi dibaci la cioplit ar­bori, dar zero în ceea ce priveşte vorbitul în limbi, anihilaţi de spaima de clienţii po­tenţiali şi autorităţile locale. Există chiar şi un tree officer acolo în Anglia, per­sonaj temut şi incoruptibil, des întâlnit în pa­gi­ni­le cărţii, la fel ca şi expresia „please speak slowly, use simple words“, for­mu­lă magică de a ieşi din nu­meroase încurcături.

„Căpşunar“ la rândul meu, nu aveam cum să nu vibrez la lectura paginilor lui Mi­hai Buzea, cu toate că si­tuaţia descrisă de el acum este sensibil diferită de cea a muncitorilor străini ai generaţiei mele, de la sfâr­şitul anilor 1990 – înce­pu­tul lui 2000, căpşunarii 2.0, primul val fiind cel sălbatic, imediat după mineriade (pe acesta aproape că l-am ui­tat). Cei ajunşi în Occident după aderarea României la UE sunt căpşunarii 3.0, căp­şunari fericiţi, aş îndrăzni să spun. Pur şi simplu, ei nu mai sunt hăituiţi de auto­ri­tăţi ca nişte fiare sălbatice, lucru recu­nos­cut cu francheţe şi în carte, ceea ce arată onestitatea autorului - el ştie că înainte a fost şi mai greu. Poate şi din cauza aceasta am avut o lectură mai degrabă socială şi me­morială a Gast-ului. Găsim aici o în­trea­gă galerie de portrete: muncitori neca­lificaţi, calificaţi, şefi, şefuţi, şefuleţi, hoţi, iubite şi neveste, drogaţi, beţivi, doamne de modă veche, excesiv de politicoase, dar şi britanici insipizi, politicoşi, corecţi, borfaşi, imigranţi, mulţi imigranţi, de toa­te rasele şi culorile, adolescente deza­bu­za­te, pastori, şoferi de camioane, bucătă­re­se. Locuri: vechi canale de halaj datând din epoca Revoluţiei Industriale lon­do­ne­ze, transformate în oaze boeme de locuit pe şlepuri, cartiere bogate, cartiere-dor­mitor, autostrăzi veşnic aglomerate, ma­ga­zine „etnice“ (cel mai adesea, ţinute de turci şi kurzi cu lipici la bani), catedrale, şcoli, parcări de tir la margine de auto­stradă, terenuri de golf. Tot atâtea puncte de reper unde drujba îl poartă pe autor şi autorul pe drujbă.

Mihai Buzea descrie o realitate crudă, cu puţine nuanţe lu­minoase. Toată cartea este o poveste din lumea celor care nu prea cuvântă, de obicei. Pentru că nu ştiu, nu pot şi sunt prea ocupaţi să o facă. S-au dus în Anglia sau aiurea, prin Occident, pentru a aduce bani acasă şi asta le ocupă cam tot timpul dis­ponibil. Pe eroii din cartea aceasta nu-i veţi întâlni niciodată în emisiunile TV de­di­cate „românilor de succes de peste ho­tare“, în care tot soiul de tăntici platinate bifează pe bani publici interviuri glamour cu chirurgi impecabili de la Viena, func­ţionari ocupaţi şi uşor indispuşi de la Bru­xelles sau doctorande sexy din Edinburgh, specialiste, cum altfel, în „comunicare“ sau „social media“. Dacă aveţi timp şi chef, lumea lui Buzea o puteţi găsi în autobuzele delabrate care fac naveta între Botoşani şi Ve­rona sau în cursele loucost care de­co­lea­ză la ore imposibile de la Otopeni şi ate­ri­zează pe aeroporturi improbabile (mi s-a pă­rut extraordinar episodul cu so­sirea în ae­roportul-parcare Luton, urmată de in­trarea imediată în pâine a autorului, la tă­iat arbori – era „odihnit“, venit de acasă, în ochii celor din Anglia). Este lumea ce­lor fără asigurare medicală, fără o locuinţă stabilă, cu o masă caldă apucată pe sponci, care învaţă din mers viaţa şi modul de func­ţionare intim al Occidentului. Oameni care pleacă din România atraşi de un ames­tec ciudat, făcut din dorinţa de câştig, spi­rit de aventură, lehamite, dor de ducă, dis­perare, eroism existenţial... câte puţin din toate. Efectele acestei migraţii la nivel de masă începem să le simţim cu toţii pe pro­pria piele, mă refer mai ales la bomba demografică, plus criza forţei de muncă – dar asta-i deja cu totul altă po­ves­te. Ori­cum vom plânge cu lacrimi de cro­codil din cauza ei, peste doar câţiva ani.

Sunt convins de faptul că acest volum se poate constitui oricând în „terenul“ unei cer­cetări serioase dedicate migraţiei ro­mâ­nești post-1990. Nu întâmplător, autorul are un capitol întreg dedicat întâlnirii cu Vintilă Mihăilescu, adevărat „loc me­mo­rial“ şi pol de atracţie pentru mulţi dintre ucenicii-antropologi din România. Reu­şeş­te să o transforme în literatură. Întâlnirea. Profesorul îl sfătuieşte amical să renunţe la proiectul unei teze de doctorat despre migraţia temporară a forţei de muncă (prea lung, prea dificil, prea comun, totuşi, su­biect de studiu) şi să scrie mai degrabă un roman pornind de la experienţele sale. Ceea ce s-a şi întâmplat, confirmând că ori­ce „antropologie“ de calitate se citeşte ca o literatură. Și invers, literatura bună are mereu valoare antropologică.

Ce nu mi-a plăcut la acest roman? Suferă de păcatele tinereţilor, tipice oricărui de­butant, indiferent de vârsta biologică a aces­tuia: autorul vrea uneori să demon­streze cu orice preţ că ştie, că are talent, ceea ce dă naştere la mai multe „burţi“, re­petiţii de locuri şi situaţii, lungimi inu­ti­le în care pare că au obosit şi personajele, şi purtătorul de peniţă (vorba vine, cine mai scrie oare cu peniţa?). Nu mi s-a pă­rut o idee prea bună de a introduce în ro­man parte dintre reportajele „englezeşti“ deja publicate de-a lungul anilor în revista Caţavencii, acestea din urmă având un alt suflu, o altă narativitate, alt public. În­tre­gul suferă şi a fost dezechilibrat. Iar pen­tru a accentua realismul situaţiilor des­cri­se, romanul abundă în fraze englezeşti, lungi, greoaie, pline de formule argotice. Netraduse. După ştiinţa noastră, România nu este membră a Commonwealth-ului. Iar unii dintre noi am făcut la şcoală doar ru­să-franceză. Din milă pentru ultimii fran­cofoni, că rusofoni nu cred că am ră­mas prea mulţi, ele ar trebui traduse în limba română într-o viitoare ediţie, care nu mă îndoiesc că va vedea lumina ti­pa­rului.

Una peste alta, Mihai Buzea a li­vrat unul dintre cele mai proas­pete, atractive şi „memorabile“ (la propriu, multe din în­tâm­plările sale pot fi (re)povestite celor din jur, la o bere, ceea ce nu este pu­ţin lucru) romane ale colecţiei deja culte Ego-Proză de la Editura Polirom. Colecţie ca­re pre’ mulţi i-a dedulcit la glorie şi le-a dat iluzia că s-au căsătorit cu Doamna Li­teratură, dar puţini au reuşit să şi menţină căsnicia aceasta delicată şi plină de nazuri. Cred că nu va fi şi cazul lui Mihai Buzea. Aştept cu nerăbdare viitorul său roman, dar şi cu o oarecare teamă; după cum ştim cu toţii, succesul spontan poate fi greu de purtat şi de (re)confirmat. Până atunci, să ne bucurăm de acest roman. La fel cum se bucură toată echipa de „ar­borişti“ lon­do­nezi, după o zi întreagă de muncă epui­zan­tă de berea rece cumpărată „la ofertă“ de la turco-kurdul înţelept din capătul str­ă­zii. Care vede tot, înţelege tot, dar nu o spune nimănui. Ca orice ori­en­tal.