Pe aceeași temă
Sună simplu, banal, uzat, kitsch, o ştiu şi asum, dar... de multă vreme nu am mai citit cu atât de mult nesaţ un volum din noua literatură românească aşa cum este Gastarbeiter a lui Mihai Buzea. Cine este Mihai Buzea? Titulatura oficială ar fi jurnalist la săptămânalul Caţavencii, unde are în grijă rubrica de călătorii, baruri, restaurante, cabane montane şi alte asemenea delicateţuri. Cum se explică acest entuziasm al „cronicarului“? Verbul nervos, electrizant, sinceritatea (cu măsură, totuşi, este foarte discret în ceea ce priveşte viaţa, hai să spunem, „sentimentală“ a lui şi a celor din jur), harul de a construi personaje închegate din doar câteva fraze. Și mai are umor, mult umor, dulce-amar sau coroziv, aşa cum îi stă bine şi romanului de succes, şi românului plecat la muncă în străinătate. Umor fără de care nu ar putea supravieţui acolo, departe. Să nu uităm că şi exilatul berlinez I.L. Caragiale, pentru a-şi uimi prietenii, arunca, râzând, pe plita sa din capitala Germaniei un pahărel de ţuică, „să miroasă ca în gura Oborului“; astfel, spunea el, îi era mai uşor să-şi provoace amicii la discuţie şi să-şi ostoiască dorul de exasperanta lui ţară balcanică.
Dincolo de etichetele de gazetar, Mihai Buzea este un om fără o meserie clară, după cum singur o spune chiar la începutul volumului. Motivul, cred eu, este unul simplu, îl experimentez la rândul meu pe propria mea piele: aparţinem unei generații (născută în anul de graţie 1971, când se cocea din greu valul de decreţei) pe care care marea ruptură din decembrie 1989 a aşezat-o cu fundul în două luntre. Eram pregătiţi să devenim „ceva“ (de la
MIHAI BUZEA - Gastarbeiter (Editura Polirom, 2017, 536 pag.) |
marangonzi la chimişti sau profesori de limba franceză), oameni cu o traiectorie de viaţă şi profesională clară, bine trasată. După Marea Plumbuire a Tovarăşului de la Târgovişte a trebuit să ne reinventăm perpetuu pentru a supravieţui noii dezordini naţionale – care nu s-a încheiat nici acum. Mihai Buzea, om care experimentase deja mai multe „meserii“ care nu s-au dovedit deloc brăţară de aur, alege să plece în Anglia, în Anno Domini şi al liberalizării forţei de muncă 2014. Odată ajuns acolo, devine om bun la toate într-o întreprindere „multinaţională“ (în sensul cât mai propriu al termenului) de arborişti. O meserie relativ nouă pentru România (cei care fac toaleta şi igienizarea arborilor – atenţie, nu au nimic de a face cu măcelarii plătiţi de primăriile de sector din Bucureşti pentru a distruge, nu a îngriji vegetaţia), dar veche şi, îndrăznesc să spun, respectată într-o ţară ca Anglia, unde există un adevărat cult al naturii şi peisajului. Cel mai bine se descurcă însă autorul nostru ca tălmaci pentru băieţii simpli de la ţară, iuţi şi dibaci la cioplit arbori, dar zero în ceea ce priveşte vorbitul în limbi, anihilaţi de spaima de clienţii potenţiali şi autorităţile locale. Există chiar şi un tree officer acolo în Anglia, personaj temut şi incoruptibil, des întâlnit în paginile cărţii, la fel ca şi expresia „please speak slowly, use simple words“, formulă magică de a ieşi din numeroase încurcături.
„Căpşunar“ la rândul meu, nu aveam cum să nu vibrez la lectura paginilor lui Mihai Buzea, cu toate că situaţia descrisă de el acum este sensibil diferită de cea a muncitorilor străini ai generaţiei mele, de la sfârşitul anilor 1990 – începutul lui 2000, căpşunarii 2.0, primul val fiind cel sălbatic, imediat după mineriade (pe acesta aproape că l-am uitat). Cei ajunşi în Occident după aderarea României la UE sunt căpşunarii 3.0, căpşunari fericiţi, aş îndrăzni să spun. Pur şi simplu, ei nu mai sunt hăituiţi de autorităţi ca nişte fiare sălbatice, lucru recunoscut cu francheţe şi în carte, ceea ce arată onestitatea autorului - el ştie că înainte a fost şi mai greu. Poate şi din cauza aceasta am avut o lectură mai degrabă socială şi memorială a Gast-ului. Găsim aici o întreagă galerie de portrete: muncitori necalificaţi, calificaţi, şefi, şefuţi, şefuleţi, hoţi, iubite şi neveste, drogaţi, beţivi, doamne de modă veche, excesiv de politicoase, dar şi britanici insipizi, politicoşi, corecţi, borfaşi, imigranţi, mulţi imigranţi, de toate rasele şi culorile, adolescente dezabuzate, pastori, şoferi de camioane, bucătărese. Locuri: vechi canale de halaj datând din epoca Revoluţiei Industriale londoneze, transformate în oaze boeme de locuit pe şlepuri, cartiere bogate, cartiere-dormitor, autostrăzi veşnic aglomerate, magazine „etnice“ (cel mai adesea, ţinute de turci şi kurzi cu lipici la bani), catedrale, şcoli, parcări de tir la margine de autostradă, terenuri de golf. Tot atâtea puncte de reper unde drujba îl poartă pe autor şi autorul pe drujbă.
Mihai Buzea descrie o realitate crudă, cu puţine nuanţe luminoase. Toată cartea este o poveste din lumea celor care nu prea cuvântă, de obicei. Pentru că nu ştiu, nu pot şi sunt prea ocupaţi să o facă. S-au dus în Anglia sau aiurea, prin Occident, pentru a aduce bani acasă şi asta le ocupă cam tot timpul disponibil. Pe eroii din cartea aceasta nu-i veţi întâlni niciodată în emisiunile TV dedicate „românilor de succes de peste hotare“, în care tot soiul de tăntici platinate bifează pe bani publici interviuri glamour cu chirurgi impecabili de la Viena, funcţionari ocupaţi şi uşor indispuşi de la Bruxelles sau doctorande sexy din Edinburgh, specialiste, cum altfel, în „comunicare“ sau „social media“. Dacă aveţi timp şi chef, lumea lui Buzea o puteţi găsi în autobuzele delabrate care fac naveta între Botoşani şi Verona sau în cursele loucost care decolează la ore imposibile de la Otopeni şi aterizează pe aeroporturi improbabile (mi s-a părut extraordinar episodul cu sosirea în aeroportul-parcare Luton, urmată de intrarea imediată în pâine a autorului, la tăiat arbori – era „odihnit“, venit de acasă, în ochii celor din Anglia). Este lumea celor fără asigurare medicală, fără o locuinţă stabilă, cu o masă caldă apucată pe sponci, care învaţă din mers viaţa şi modul de funcţionare intim al Occidentului. Oameni care pleacă din România atraşi de un amestec ciudat, făcut din dorinţa de câştig, spirit de aventură, lehamite, dor de ducă, disperare, eroism existenţial... câte puţin din toate. Efectele acestei migraţii la nivel de masă începem să le simţim cu toţii pe propria piele, mă refer mai ales la bomba demografică, plus criza forţei de muncă – dar asta-i deja cu totul altă poveste. Oricum vom plânge cu lacrimi de crocodil din cauza ei, peste doar câţiva ani.
Sunt convins de faptul că acest volum se poate constitui oricând în „terenul“ unei cercetări serioase dedicate migraţiei românești post-1990. Nu întâmplător, autorul are un capitol întreg dedicat întâlnirii cu Vintilă Mihăilescu, adevărat „loc memorial“ şi pol de atracţie pentru mulţi dintre ucenicii-antropologi din România. Reuşeşte să o transforme în literatură. Întâlnirea. Profesorul îl sfătuieşte amical să renunţe la proiectul unei teze de doctorat despre migraţia temporară a forţei de muncă (prea lung, prea dificil, prea comun, totuşi, subiect de studiu) şi să scrie mai degrabă un roman pornind de la experienţele sale. Ceea ce s-a şi întâmplat, confirmând că orice „antropologie“ de calitate se citeşte ca o literatură. Și invers, literatura bună are mereu valoare antropologică.
Ce nu mi-a plăcut la acest roman? Suferă de păcatele tinereţilor, tipice oricărui debutant, indiferent de vârsta biologică a acestuia: autorul vrea uneori să demonstreze cu orice preţ că ştie, că are talent, ceea ce dă naştere la mai multe „burţi“, repetiţii de locuri şi situaţii, lungimi inutile în care pare că au obosit şi personajele, şi purtătorul de peniţă (vorba vine, cine mai scrie oare cu peniţa?). Nu mi s-a părut o idee prea bună de a introduce în roman parte dintre reportajele „englezeşti“ deja publicate de-a lungul anilor în revista Caţavencii, acestea din urmă având un alt suflu, o altă narativitate, alt public. Întregul suferă şi a fost dezechilibrat. Iar pentru a accentua realismul situaţiilor descrise, romanul abundă în fraze englezeşti, lungi, greoaie, pline de formule argotice. Netraduse. După ştiinţa noastră, România nu este membră a Commonwealth-ului. Iar unii dintre noi am făcut la şcoală doar rusă-franceză. Din milă pentru ultimii francofoni, că rusofoni nu cred că am rămas prea mulţi, ele ar trebui traduse în limba română într-o viitoare ediţie, care nu mă îndoiesc că va vedea lumina tiparului.
Una peste alta, Mihai Buzea a livrat unul dintre cele mai proaspete, atractive şi „memorabile“ (la propriu, multe din întâmplările sale pot fi (re)povestite celor din jur, la o bere, ceea ce nu este puţin lucru) romane ale colecţiei deja culte Ego-Proză de la Editura Polirom. Colecţie care pre’ mulţi i-a dedulcit la glorie şi le-a dat iluzia că s-au căsătorit cu Doamna Literatură, dar puţini au reuşit să şi menţină căsnicia aceasta delicată şi plină de nazuri. Cred că nu va fi şi cazul lui Mihai Buzea. Aştept cu nerăbdare viitorul său roman, dar şi cu o oarecare teamă; după cum ştim cu toţii, succesul spontan poate fi greu de purtat şi de (re)confirmat. Până atunci, să ne bucurăm de acest roman. La fel cum se bucură toată echipa de „arborişti“ londonezi, după o zi întreagă de muncă epuizantă de berea rece cumpărată „la ofertă“ de la turco-kurdul înţelept din capătul străzii. Care vede tot, înţelege tot, dar nu o spune nimănui. Ca orice oriental.
Comentarii 9
Paul - 11-16-2017
In Romania nu pare sa se inteleaga ca cultura si societatea cunoasterii, in sensul larg de civilizatie, e suma dezbaterilor publice, a discutiilor, a scrierilor performate care ajung la public....asa creste nivelul intelectual public si asa se creaza nou, se creaza fapte sociale, se problematizeaza..cu cat o societate e mai cultivata cu atat are mai multe spatii si dezbateri, evident si persoane implicate direct sau indirect in ele.... In dictaturi si in societati analfabete nu se dezbate si nu se problematizeaza, decat primitiv cu pumnul si scandalul (exact ca printre betivi si deligventi).
RăspundeCostel - 11-15-2017
Asa-numita industrie culturala din Romania este extrem de rudimentara si de distorsionata. Sunt niste reviste de breasla, pe la uniuni de creatie, cateva judetene, cateva nationale, conduse de obicei de batrani anonimi sau de batrani care n-au nicio deschidere antrepenoriala catre tineri sau public -sunt pline se anunturi despre scriitori de care nu a auzit nimeni, cateva documente arhivistice cu clasici de acum 80 de ani si sicriu aceleasi persoane numar de numar care nu ezita adesea sa isi exprimenin paginile revistelor astea de "creatie" rafuielile personale si idiosincraziile politice de moment mai mult decat creatia. Nu mai vorbesc ca n-au niciun program esitorial, nici macar banalul spatiu de recenzare a cartilor care in orice tara civilizata asigura filtrul receptiei. Apoi sunt niste edituri organizate tot cam asa pe grupuri, dar procesul de acceptare si publicare a unei carti e opac : orice site de esitura in strainatate are indicatii de contact pentru autori, organizeaza evenimente, uneori si cocursuri ca sa ii atraga, la noi se banuieste ca toata lumea sta in Bucuresti sau in Iasi si il cunoaste pe vreun baron editorial daca are ceva de publicat (cum am zis mai devreme, tit procesul cultural e captiv generatiei 1960-1970 din comunism si confreriilor lor, care a debutat in publicatii comuniate apoi dupa revolutie a avut functii politice sau culturale postcomuniste etc). In sfarsit, mai exista oficial tot felul de institutii de resort cultural in orice domeniu, de care nu stie aproape nimeni si la care nu poate ajunge muritirul de rand : sunt de regula politizate, corupte, fara nicio activitate de deschidere catre public si antrepenoriat cultural (e suficient sa mentionam asa-numita Acasemie Romana care are o editura ce publica carti care nu se gasesc in librarii, si nici in majoritatea bibliotecilor, probabil le da pe sub mana daca te stii cu cutare acolo....). Pe scurt, cultura romana e dezastru! Pe vremuri, cateva exemple, Cioran, Ionesco etc toti s-au lansat castigand concursuri organizate deschis si corect de diverse asociatii si institutii care apoi le-au publicat cartile si inlesnit contracte editoriale, concursuri adesea jurizate de literati mai in varsta carora nu le placeau sau intelegeau stilul si ideile, dar care s-au abtinut de regula in a-asi exprima prea mult personalitatea batrana....Cauta echivalente astazi la - cate reviste nationalende cultura sunt? Doua sau trei? - la revistele de 10-20 de pagini de ziar tip Click din Romania de azi! Si asta fara sa mai vorbim ca definitia culturii s-a largit de la literatura la istorie, arta, stiinte sociale si chiar stiinte dure!..totul de o maniera interdisciplinara....dar despre asta aflam de la Discovery Channel ca nu avem de unde in Romania, unde cel mult poti astepta o traduceŕe de calitate...
RăspundeB - 11-15-2017
@buli-basha : nu e nimeni obligat sa citeasca orice carticica apare, un cititor se castiga, se atrage (tot asa si un student bun, dar la profesorii varza si inculti din Romania cu complexul superioritatii de titlul si catedra...), iar din ce am citit aici nu m-a castigat
RăspundeCristi - 11-15-2017
In Romania prea multe carti de la edituri importante, chiar universitare cica (avem si asa ceva mai nou!) sunt tiparite cu erori de scriere, ca si cum nu mai au corectori sau nu isi permit asa ceva! Una e un referat studentesc care e redactat in graba si alta e o carte tipatita, chiar si in conditii nasoale...e bataie de jos si deprofesionalizare completa din moment ce apare ca a fost "editata" de cineva, de o institutie...
RăspundeBuli-Basha - 11-14-2017
Draga @B, ai citit acest roman inainte sa apuci sa spui ca e "de consum, de raftul doi"? Nu cred. Si apropo, ce este "raftul doi"? Daca vrei sa-ti consumi frustrarile, bea o bere, trage cu arcul etc. etc. Nu mai pierde timpul pe acest site. Multumesc. Buli
Răspundeosama bin laden - 11-14-2017
Foarte frumos, mai bine te faceai sudor:))
RăspundeEu - 11-14-2017
@B : intr-o tara in care edituri ca Polirom publica cica niste carti de economie numai fara grafice, tabele, ce sa mai zicem de ecuatii, adica fara nicio informatie concreta in domeniu nu ca ar trebui sa fie acuma pline numai de asa ceva, adica carti de economie sau de analiza sociala a si cum ar fi proza sau amintiri personale, nu te astepta la mari salturi calitative in cultura, presupunand ca prin cultura se intelege azi mai mult decat literatura inclusiv ceva stiinta sociala.
RăspundeB. - 11-14-2017
Cultura romana a ajuns o expresie ridicola, e moarta de mult! Se mai publica din cand in cand niste romane din astea de consum de raftul doi...in rest nu exista nimic, nu exista programe de cercetare pe varii teme si stiinte sociale, nu exista locuri de creatie, nu exista edituri antrepenoriale ca in Vest cu avansuri etc (se tot reediteaza la Humanitas Boia si altii din 1990 incoace, altii n-au mai aparut!), seminarii, dezbateri, reviste, decat din astea tip ziar tabloid de 5.000-9.000...asta e realitatea romaneasca!
RăspundeRovan - 11-14-2017
Recenzie buna, dar de stanga. M-a facut totusi curios, voi cumpara cartea la Targ.
Răspunde