Generatia ‘27 intre Holocaust si Gulag (II)

Marta Petreu | 03.03.2003

Pe aceeași temă

Studii de caz

La Cioran, legionarizarea s-a cristalizat pe modelul german. Apoliticul Cioran se contamineaza de politica in doua saptamani dupa ce ajunge la Berlin, deci in jur de 15 noiembrie 1933. Forta modelului german a fost la el atat de mare, incat putem presupune ca, daca Cioran n-ar fi fost la Berlin, ci ar fi avut, prin Goga, o bursa in Franta, orientarea sa politica ar fi fost alta. Rationamentul filosofic care l-a dus la extrema dreapta a fost: in istorie numai irationalul, instinctivul, inconstientul este creator; Legiunea e irationala, instinctiva; Legiunea e creatoare de istorie romaneasca.

Din ideologia extremista, nu a aderat la temele publicitare (om nou, moarte legionara, jertfa, spiritualitate), ci la ideile dure: stat totalitar, revolutie continua, colectivism national; in plus, a combinat ideile de extrema dreapta cu cele provenind din extrema stanga comunista: rezolvarea problemei saracilor, dreptate sociala, problema proprietatii ca nedreptate.

A fost antisemit, teoretizand un antisemitism de conjunctura nationala; nu a formulat solutii concrete pentru problema evreiasca.

S-a vindecat de ideile lui, lent, dand inapoi incepand cu anul 1937, cu pusee de revenire in 1940; vindecare sigura in 1945.

Cazul Eliade

Ideile eliadesti din anul 1927, desi conservatoare si antidemocratice, autohtoniste si ortodoxiste, nu l-ar fi dus cu necesitate la extrema dreapta legionara. Ca dovada, evolutia lui Bucur Tincu, care are exact aceleasi idei si convingeri, aceleasi pusee autohtoniste, antioccidentale ca Eliade, apreciind “regimurile de autoritate” si respingand democratia. Din fericire, insa, fostul student al lui D.D. Rosca pleaca in Franta cu o bursa (1934-1935), unde, ca Alexandru Vianu si mai tarziu ca Eugen Ionescu, vine in contact cu personalismul lui Emmanuel Mounier; drept urmare, el se intoarce in tara ca democrat, ca partizan al ideii de individualitate si demnitate umana, de democratie; si, la fel ca Eugen Ionescu, este ostil atat comunismului, cat si extremei drepte (vezi Apararea civilizatiei).

Ce l-a condus pe Eliade - si inca mai incet decat pe Cioran, caci primele semne indubitabile de legionarizare apar in textele lui in noiembrie-decembrie 1935 - la convertire? Caci, conform programului sau din 1927, aceasta convertire nu era necesar obligatorie.

Pe de o parte, convertirea lui Eliade poate fi pusa - partial - pe seama exemplului dat de Nae Ionescu, care trecuse pe fata de partea Garzii in toamna anului 1933. Eliade a intarziat, totusi, inca doi ani in tabara neutrilor, ceea ce dovedeste ca, in afara de modelul Nae Ionescu, el a avut ratiuni interioare care l-au condus spre legionarism si ca singur exemplul lui Nae Ionescu nu a fost suficient.

Raspunsul se afla in textele lui Eliade din perioada 1927-1935. Eliade a scris enorm in aceasta perioada, texte stiintifice de istoria religiilor, romane, jurnale, articole de ziar si revista, eseuri.

Lectura integrala a operei din aceasta perioada ne pune in fata unui autor absolut stralucit. In acelasi timp, lectura operei lui mi-a dat senzatia ca Eliade avea nu numai o extraordinara capacitate de munca, ci si mai multe personalitati, frenetice si abulice, si ca unica forma de a si le unifica intr-un “sine” (ca sa folosesc terminologia lui Jung) era recursul la ideea de destin si “proba initiatica”; ca dovada, atunci cand o personalitate a sa claca si intra in incurcaturi evenimentiale, Eliade recurgea la o explicatie/justificare de tip sacral: ceea ce mi s-a intamplat are un sens, ceea ce mi s-a intamplat e o proba initiatica, ceea ce mi s-a intamplat e un val al Mayei, o incercare a destinului. Fondul ultim al gandirii/metafizicii lui Eliade este de tip arhaic, religios-arhaic.

Pe acest fundament, Eliade intalneste, in anii ‘32-‘33, in mediul cultural romanesc, cateva teme la moda: omul nou, revolutia, dreapta-stanga, sacrificiul, nationalismul, binomul spiritual-politic, cel istoric-politic, elitele etc. Cateva din aceste teme - spiritualitate, creatie istorica romaneasca, cultura romaneasca, jertfa, elite etc. - ii erau proprii inca din 1927 si se integrau in efortul general al intelectualilor romani de a legitima Romania prin valori culturale.

Celelalte teme si le-a insusit treptat, la inceput dubitativ si prudent, ca probleme, apoi afectiv, ca solutii la starea tarii. “Omul nou”, de pilda, e o tema pe care o discuta incepand cu februarie 1933 (Despre o anume experienta, Vremea, 5 februarie 1933), apoi tot mai frecvent; in 1934, se indoia ca omul nou exista (Cateva cuvinte mari, Vremea, 20 iunie 1934) si punea problema in termeni de istoria culturii si de elita spirituala reformatoare. Ca alti reprezentanti ai generatiei, el refuza sa opteze in alternativa dreapta-stanga, dar o discuta ca pe o problema curenta. “Ganditi-va ce cere astazi lumea de la un om perfect: sa fie comunist sau sa fie dictator”, consemneaza el in februarie 1933 (Despre numai zece oameni, Vremea, 12 februarie 1933). Referirile la comunism si marxism, desi de neta respingere, sunt de natura teoretica, nu afectiv-viscerala (Mentalitatea francmasonica, Vremea, 28 ianuarie 1934). Tema revolutiei il agaseaza, caci i se pare prost pusa, asa ca reformuleaza problema in termenii ei corecti: o revolutie, va repeta Eliade foarte frecvent si in varii contexte, este “realizarea” unor “forte vii”, a unor forte spirituale. “Orice mare revolutie”, scrie el, incepe “printr-un primat al spiritului”, prin crearea unui “om nou”, care e, initial, o infaptuire a “elitei” (Glosse pentru omul nou, in Convorbiri literare, nr. 4, aprilie 1934). Din punctul lui de vedere, Isus a fost un revolutionar. Orice miscare politica, reia Eliade in 1934 (De ce sunt intelectualii lasi?, 1 noiembrie 1934), “isi are radacinile in ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali”, iar cand se chiar declanseaza, intelectualii sunt cu multi pasi inainte.

Intre ideile spirituale ale unei revolutii si aplicarea lor trec cam 20-30 de ani, cum s-a intamplat la Revolutia Rusa. Iar in acest timp, intelectualii nu stau pe loc, ci trec la altceva, inventeaza alt pas, alta etapa. Principiul lui Eliade este urmatorul: “Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si intelegere. Dai o mana de ajutor si treci mai departe” (De ce sunt intelectualii lasi?, 1 noiembrie 1934).

Distinctia dintre politic si spiritual

E un principiu care ne ajuta sa intelegem de ce a negat Eliade toata viata ca ar fi facut politica legionara. El a considerat ca, ocupandu-se de spirit, de principii spirituale, si asta in epoca cand Legiunea nu ajunsese la putere (iar daca n-a ajuns la putere, pentru Eliade insemna ca nu e o miscare politica, ci una spirituala), el s-a ocupat doar de faza intai, elitista, a revolutiei. Dupa criteriile lui, el doar a dat o mana de ajutor si a trecut mai departe, ocupandu-se apoi de altceva, de istoria religiilor, de pilda, de care se interesa si se ocupa inca din adolescenta.

Pentru Eliade, sfera politicului cuprinde partidele politice, alegerile si puterea, puterea de-a lua decizii. Partidele politice din Romania ii displaceau, iar decizii la scara nationala n-a luat niciodata. Deci s-a considerat, dupa acest criteriu, un apolitic.

Principiul de mai sus, ca intelectualii creeaza idei si mituri care devin apoi forta de declansare a revolutiilor, e reluat de Eliade apasat: “Se cunoaste rolul jucat de mitul libertatii in Rusia; se stie rolul pe care l-a avut apologia barbatiei si a latinitatii (sustinuta cincisprezece ani de Papini si de altii) in crearea fascismului; de asemenea, mitul barbarului arian (Nietzsche, Gobineau, Chamberlain, Rosenberg) in organizarea hitlerismului”, scrie Eliade in 17 martie 1935, in Cum incep revolutiile... La noi, adauga el cu amaraciune, “orice mit, orice idee, orice stimul revolutionar - este bagatelizat”, preluat de oamenii politici care il “terfelesc”.

La data cand scrie aceste lucruri, Eliade se considera in afara politicului si “rezistand invaziei ideologice stalinisto-hitleriste” (Cum incep revolutiile). Intelectualii care opteaza pentru un partid politic ii displac, iar cei ce se conformeaza maselor, ideii de dictatura nationala ori de dictatura proletara (Cuvantul maselor..., 9 iunie 1935), de asemenea. El are un puternic orgoliu de casta intelectuala, de creator care e mai presus de politica, partide, mase, imperativele zilei etc., si da intelectualilor adevarate lectii sa nu se umileasca in fata politicului, sa se considere drept ceea ce sunt: radacina oricarei miscari politice: “... n-au de ce sa se teama, sa intre in panica si sa se umileasca in fata unei miscari politice cu sanse de succes. Mai intai, pentru ca orice miscare politica isi are radacinile in ideile unui intelectual sau unui grup de intelectuali...” (De ce sunt intelectualii lasi?, 1 noiembrie 1934).

Foarte interesanta, pentru a intelege intalnirea lui Eliade cu Legiunea, este distinctia pe care o face intre politic si spiritual: “Primatul politicului presupune lupta pentru o noua ordine sociala si pentru instaurarea unei noi ierarhii. Dar oricat de abil ati suci si rasuci definitia «primatului politic», va veti lovi de notiunea de ierarhie; notiune care o presupune pe cea de valoare. Orice noua ordine sociala, orice noua creatie statala - nu se poate cladi decat pe notiunea de valoare. Si trebuie sa recunoasteti ca «valoarea» presupune forta creatoare; si ca este, deci, un criteriu spiritual iar nu unul politic.

Singurul lucru care conteaza in orice ierarhie din lume este creatia; facultatea de a produce, provoca sau restaura valori (...) Ceea ce nelinisteste si, uneori, plictiseste in momentul politic contemporan este confuzia planurilor si, deci, confuzia valorilor”, scrie Eliade in 8 dec. 1935, in Paradoxele primatului politic...

Ce face el aici? Reduce politicul la spiritual, potentand valoarea castei intelectuale, creatoare de valori. Ce ramane, totusi, politicului? Politicul, cum scrie lamuritor Eliade in Salazar... (1942), cuprinde sfera partidelor politice care lupta pentru putere/sau au putere si sfera puterii, a deciziilor privind ce si cum se face intr-o tara. Activitatea electorala, de pilda, tine, dupa Eliade, de politica (Elogiul Transilvaniei, 1936), lupta elitelor transilvane pentru drepturi nationale tine de sfera “istoriei”, a “revolutiei”, deci a spiritului.

Legionarizarea lui Eliade

Pe aceste teme, considerand mereu ca aduce clarificari si ca face creatie strict spirituala, Eliade se apropie incet de Legiune. Temele care l-au ajutat in apropiere au fost: spiritualitatea; revolutia ca moment prim, spiritual; ideea crestina de om nou; elitismul; interesul pentru Romania. Interesul lui Eliade pentru arhaitate, ruralitate, religie, spiritualitate, reforma spiritualitatii, elite spirituale, jertfa etc., plus refuzul politicului, in sensul precizat mai sus, s-au intalnit cu mistica arhaica a Legiunii, precum si cu punctele publicitare din doctrina Legiunii (crestinismul, omul nou, revolutia omului, elita de merit, jertfa, natiunea etc.). Daca Legiunea ar fi facut mai putine parastase si slujbe religioase, daca ar fi cantat si marsaluit mai putin, daca ar fi fost un simplu batalion modern, Eliade n-ar fi cazut in capcana. Caci, asa cum observa si Sorin Alexandrescu in Paradoxul roman, Eliade a fost atras de temele “spirituale” ale misticii legionare.

Daca, in loc de ambalajul produs de Codreanu - om nou, jertfa, mistica mortii etc. -, Legiunea si-ar fi prezentat, sec, numai ideile precise ale lui Vasile Marin, Eliade, cu sentimentul lui de casta intelectuala, de aristocrat al spiritului, de mare creator, nu s-ar fi amestecat printre legionari. N-ar fi ajuns nici in tabara comunista, caci sentimentul national foarte puternic l-ar fi impiedicat sa subscrie la un partid ce cerea autodeterminarea si dezlipirea unor regiuni din statul roman. Ar fi ramas un intelectual probabil apolitic, cu simpatii conservatoare, arhaizante, autohtoniste, dar nu mai mult.

Putem considera ca Eliade s-a convertit la legionarism in momentul cand pune aceste teme in acelasi mod ca legionarii si cand, totodata, Legiunea este considerata in articolele sale o miscare politico-spirituala fasta pentru Romania.

Conform acestui dublu criteriu, Eliade s-a legionarizat in noiembrie-decembrie 1935. Intalnirea lui ideatica cu Legiunea e conservata in textul articolului Popor fara misiune?!... din 1 decembrie 1935, unde Eliade elogiaza “Un conducator politic al tinerimii” care vrea sa impace “Romania cu Dumnezeu”. E vorba, desigur, despre Codreanu. Iar la Craciunul 1935, in articolul sau din Vremea, Eliade, care rasucise ani de zile ideea omului nou pe toate fetele, se decide: “ne aflam la rascruce, si omul nou se cere realizat” (Renasterea si prerenasterea, Craciun, 1935).

Jurnalul lui Mihail Sebastian confirma cronologia acestei metamorfoze. Iar din acest moment, putem considera ca Eliade a trecut granita si a intrat, cu una din personalitatile lui multiple, in tara legionara, unde - caz uluitor de falsa constiinta -, crezand ca face spiritualitate si cultura, facea, de fapt, politica. Dar, a scrie articole doctrinare si de propaganda pentru un partid politic sau pentru o miscare politica nu face parte, din punctul de vedere al lui Eliade, din sfera politicului, ci din sfera creatiei de valori spirituale. De aceea, Eliade, chiar si in 1936-1938, deci in perioada cand se afla in plina publicistica politica legionara, evoluand pe teritorii politice, considera, din punctul sau de vedere, ca face doar creatie spirituala. Dadea o mana de ajutor si trecea mai departe... Si totusi... Oare chiar nu si-a dat Eliade seama ce face? Articolele lui m-au convins ca el, angajandu-se politic de partea Legiunii, se autoiluziona ca nu face decat creatie spirituala. O scrisoare a lui Eliade catre Blaga - care, se stie, nu agrea nici legionarismul, nici hitlerismul - tulbura insa aceasta imagine, sugerand ca Eliade era, de fapt, constient ca apropierea sa de Legiune nu e chiar atat de inocenta. Iata scrisoarea, din 5 octombrie 1937: “Inainte de toate, voiam sa-ti spun ca nu ma refeream la Emil Cioran in acel pasagiu din Convorbiri in care criticam neincrederea dreptei romanesti fata de cultura in genere - ci mai degraba la «amicii» mei de la Randuiala, la legionarii isterizati de eroism etc.”.

Ghilimelele de la “amici”, epitetul “isterizati” aplicat legionarilor semnaleaza, evident, o distantare: in ochii lui Blaga, Eliade nu voia sa treaca drept legionar sau prieten al acestora.

Or, daca fata de Blaga simtea nevoia sa-si puna amicitia pentru legionari in ghilimele, inseamna ca Eliade intuia si ca atitudinea sa filolegionara, probata in atatea articole din aceasta perioada, nu este tocmai in regula...

Insumand, explic legionarizarea lui Eliade prin:
1. influenta lui Nae Ionescu (cauza slaba);
2. elemente din propria gandire, ce tin de arhaitate-spiritualitate-religiozitate etc. (cauza tare);
3. ma intreb daca voiajul lui Eliade in Germania, la Berlin, pentru documentare, in anul 1935, n-a avut si el un rol catalizator. Deocamdata, nu am raspunsul la intrebare, caci nu exista suficiente informatii despre acest voiaj. Informatii mai precise exista pentru anul 1936, cand Eliade de asemenea calatoreste la Berlin pentru documentare, si-i scrie lui Cioran ca “fenomenul german te sileste sa gandesti politic”. Daca voi putea verifica ipoteza, si daca ea se va dovedi corecta, ar insemna ca pentru convertirea lui Eliade la extrema dreapta Germania a jucat acelasi rol - nefast - ca pentru Cioran (in noiembrie ‘33) si ca pentru profesorul lor comun, Nae Ionescu (in vara 1933).

Articolele lui legionare din anii 1936-1938 sunt mai ales pe temele de succes si spiritualitate ale Legiunii; uneori, in 1937 si ‘38, sub condeiul lui Eliade se ghiceste... influenta violentei isterice a lui Cioran (caruia Eliade ii corectase Schimbarea la fata...): oricat ar parea de ciudat, din punct de vedere politic, seful generatiei a fost influentat nu doar de Nae Ionescu, ci si de Emil Cioran. Unele articole sunt antimaghiare, unele antisemite. In antisemitism, n-are insa nici pe departe amploarea si intensitatea lui Cioran. Arestarea si lagarul din 1938 au pus capat publicisticii sale politice legionare. In Salazar... (1942), insa, se vede clar ca socotelile lui cu extrema dreapta nu erau inca incheiate, ca statul totalitar crestin din Portugalia i se parea o realizare istorica importanta. Nu cunosc data la care si-a incheiat cu adevarat conturile cu legionarii (dar presupun ca le-a incheiat); Memoriile lui, asa cum observa Stefan Borbély, vorbesc - chiar daca contradictoriu si departe de adevar - despre episodul legionar. Mai mult, in ciuda tonului echivoc, in Memorii admite ca a gresit, chiar daca nu precizeaza care au fost “imprudentele si erorile savarsite in tinerete”. Proza lui din exil, precum si jurnalele lui inedite, asa cum a demonstrat de curand Matei Calinescu (in Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade), camufleaza obsesiv un calendar legionar.

Eliade, Cioran si Noica nu si-au imaginat Holocaustul

Eliade, Cioran si Noica au contribuit, prin scrisul lor, la autoritatea ideilor legionare, totalitare. Extrema dreapta europeana poarta raspunderea pentru Holocaust. Legionarismul romanesc, ca parte a extremei drepte romanesti, poarta raspunderea pentru contributia romaneasca la Holocaust. Nu poarta singur raspunderea, caci extrema-dreapta romaneasca e mai complexa (partidul lui Cuza-Goga, vaidistii). In plus, alianta Romaniei cu Germania a jucat, cu siguranta, un rol in tragedia evreiasca din Romania. Cioran, Eliade, Noica etc. poarta o parte din raspunderea pentru contributia romaneasca la Holocaust.

Dar: Eliade, Cioran si Noica au scris textele lor legionare - nationaliste si antisemite - inainte ca Holocaustul sa se intample. Tulburator este si faptul ca ei au sprijinit prin scrisul lor, Noica si prin adeziunea lui, o miscare/un partid extremist ce practica asasinatul politic, dar existent in mod legal.

E aproape usor sa judecam de azi, din prezent, trecutul. Dar ceea ce pentru noi este aproape o ecuatie cauza-efect (Legiunea + extrema dreapta romaneasca + alianta Romaniei cu Germania = contributia romaneasca la Holocaust), pentru ei era o ecuatie de neimaginat, caci nici unul nu si-a imaginat Holocaustul. Nu numai ca nu l-au decis, prin masuri de decizie politica, dar nici macar nu si l-au imaginat. Nici Legiunea, de fapt, nu si l-a imaginat. Antisemitismul doctrinar al Legiunii, practica antisemita interbelica a Legiunii, masurile antisemite adoptate si aplicate de Legiune in timpul statului national-legionar sunt, toate, vinovate si criminale. Ar fi dus ele la Holocaust, la marea tragedie evreiasca din timpul celui de-al doilea razboi mondial, daca Germania n-ar fi declansat exterminarea sistematica a evreilor? Sau ar fi dus numai (numai!) la multe crime si multa cruzime antisemita, dar nu la ceea ce a dus alianta Romaniei cu Germania? Nici Germania, de fapt, pana in primavara 1941, nu a planuit exterminarea evreilor, ci stramutarea lor, in rezervatii nord-est europene si apoi in Madagascar. “O nimicire biologica sa evreilort ar fi nedemna de poporul german, in calitatea sa de natiune culta”, declara Heydrich in 1940 (Apud Götz Aly, Solutia finala).

Si-atunci, care este vina celor mai straluciti reprezentanti ai intelighentiei tinere legionarizate? Din tipurile de vina examinate de Jaspers in Constiinta culpei (1946), cred ca li se potriveste “culpa morala”. Au avut multa imaginatie - mai ales Cioran - sa gandeasca masuri de crestere a natiei romane, dar n-au avut nici un fel de imaginatie sa se puna in pielea victimelor potentiale, a tapului ispasitor pe care l-au ales, fie acesta ungurii sau evreii. Un cercetator german al “solutiei finale”, Götz Aly, observa ca ideologiile “purificatoare” si antisemite din Germania nu au contat prea mult “in procesul decizional concret” al “solutiei finale” si al “Actiunii T4” (exterminarea bolnavilor psihici incurabili); dar “Ele ramaneau importante in masura in care aceasta ideologie subminase indeajuns barierele morale si juridice ale faptuitorilor si putea sluji drept o justificare pentru activitatea criminala” (Götz Aly). Cam acelasi fel de vina au si Cioran, Eliade, Noica; nationalismul lor, incoronat cu xenofobie si antisemitism, a subminat barierele morale ale lumii romanesti, ale lumii politice si civile romanesti, facand-o sa accepte inacceptabilul: crimele rasiale (contra evreilor si tiganilor) din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Vina de a sustine un sistem politic totalitar

Miron Radu Paraschivescu, Belu Zilber, Miron Constantinescu, episodic Petru Pandrea, Alexandru Sahia, Lucretiu Patrascanu etc., unii dintre ei membri ai generatiei ‘27, au pledat pentru revolutie socialista/bolsevica, regim sovietic, desfiintarea lumii burgheze, lichidarea claselor exploatatoare etc. Sintetic spus, comunistii romani au proiectat un paradis romanesc dupa modelul Uniunii Sovietice. Comunistii din lume au proiectat un paradis al egalitatii si al lichidarii claselor exploatatoare.

Lichidarea dusmanului (economic si politic) de clasa a produs in lume suferinta si moartea a milioane de oameni. Comunistii din lume au creat Gulagul, deci sunt raspunzatori, din punct de vedere moral, pentru el. Cand comunistii romani visau o revolutie bolsevica sau socialista in Romania, cand salutau colectivizarea si lichidarea in Rusia a “ultimelor resturi ale claselor exploatatoare la sate, culacii” (Era noua, nr. 1, febr. 1936), ei salutau, cum bine observa Ornea, niste crime; si, in loc sa condamne sistemul totalitar, ei condamnau chiar victimele (Ornea).

Cand comunistii romani, atatia cati erau, s-au apucat de construit socialismul in Romania, o parte a Gulagului deja se consumase, Panait Istrati si André Gide depusesera marturie contra regimului comunist etc. E adevarat, socialismul s-a instalat, in Europa rasariteana, sub forta armatei sovietice si cu acordul, parafat, al lumii occidentale si americane. O buna parte din Europa a devenit laboratorul de experimentare a formulei, deja experimentate si deja cu victime enorme, din Uniunea Sovietica.

Comunistii din Romania au meritul de a fi fost antifascisti, si lipsa de merit, de fapt vinovatia, de a sustine, din punct de vedere moral, un sistem politic totalitar, care facuse deja victime in Uniunea Sovietica. Iar lichidarea “claselor exploatatoare” si a partidelor politice, lasata in alb in documentele PCR interbelice, a fost o lichidare fizica, biologica. Desi regimul comunist din Romania nu e creatia comunistilor romani, ci a Uniunii Sovietice (cu acordul lumii democrate), si ei, din perspectiva prezentului, pot fi acum socotiti vinovati.

Ei nici macar nu au scuza, fragila, pe care o are Cioran, ca nu stia, in 1936, ce-o sa se intample cu evreii in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Despre Rusia sovietica se stia, iar ei stiau.

Comunistii interbelici si legionarii si-au ales crezul totalitar, dar atit de diferit ambalat, intr-o lume libera si in deplina libertate. Culpa morala a primei generatii de comunisti imi pare la fel de reala si sumbra ca aceea a legionarilor si a simpatizantilor lor. Faptul ca au fost sinceri in crezul lor si ca au avut cele mai bune intentii pentru intreaga omenire, la fel cum legionarii au fost sinceri si cu bune intentii pentru Romania, faptul ca au fost, si unii, si altii, sinceri si bine intentionati, paveaza drumul spre Holocaust si Gulag cu bune intentii; si-atata tot.

In acelasi timp, gandind simultan extrema dreapta si extrema stanga din Europa, din Romania, din generatia ‘27, am avut tot timpul senzatia ca imi scapa ceva. Ca, in afara de cauzele si conexiunile pe care le-am aratat, exista o determinare supraindividuala pentru cele doua fenomene, pentru cei doi gemeni contrari, o determinare producatoare de contagiune politica - ceva ca o epidemie virotica la scara continentala, ce se transmite prin aer, astfel incat simplul fapt ca respiri te poate contamina, daca organismul tau e ceva mai fragil, mai slabit.

Senzatia pe care mi-au dat-o si intelectualii legionari, si cei comunisti, a fost ca autoamagirea lor, autofanatizarea lor, impreuna cu bunele si cu relele lor intentii, au produs in Romania, ca rezultat practic, doua catastrofe succesive, doua bai de sange si de suferinta omeneasca. Dar ca, vorbind despre ei, despre legionari si comunisti, nu am voie sa uit nici o clipa ipoteza greu de verificat a unei determinari supraindividuale: un fel de “spirit al secolului”, ce ma duce inapoi, la vorba cronicarului: “Iara nu sintu vremile subt carma omului, ci bietul om supt vremi”.

Altfel spus, un fel de aer malign al secolului XX, secol ai carui copii suntem cu totii. Si, in acelasi timp, ca nu e permis sa uitam nici o clipa ca ambele ideologii au produs victime, oameni in carne si oase care si-au pierdut viata in numele purificarii, a purificarii de rasa si a purificarii de clasa.

*

Nicolae Margineanu, profesorul de psihologie de la Cluj, pe care legionarii au planificat sa-l asasineze in 1940 si pe care comunistii l-au inchis 16 ani si doua luni, transcrie, in memoriile sale, o frantura de discutie dintre doi legionari inchisi la Aiud:
“- Eu totusi nu pricep, ma, a spus Ceia lui Pascaru - care-i deosebirea dintre noi, legionarii, si acestia, comunistii, deoarece metodele sunt aceleasi?
- Noi am fost mistici, iar acestia sunt stiintifici, a raspuns Pascaru.
- Si ce intelegi tu prin stiintific? a replicat Ceia nedumerit.
- Spui una si faci alta, ma - a raspuns Pascaru”.

(Subtitlurile apartin redactiei)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22