Geniul şi literatura

Critica prozatorilor nu este niciodată, în secolul XX, irelevantă intelectual. Între „angajare“ şi moderaţie, câmpul care se deschide este fascinant, expunând întreaga complexitate etică a poziţionării artistului în raport cu modele şi utopii. De la Borges şi Nabokov până la Kundera şi Rushdie, seria de nume care poate fi invocată este ilustră, iar suma de intervenţii ce se naşte poate servi ca material documentar privilegiat în tentativa de a imagina o istorie a modernităţii.

Pe acest fundal care se desenează prin topirea graniţelor ce separă prozatorul de critic, profilul lui Mario Vargas Llosa este mai apropiat, prin atenţia acordată căutării echilibrului angajării, de vocile central şi est-europene. În contextul unei eseistici latino-americane ce etalează luxurianţă şi cecitate ideologică, sedusă fiind de mirajul escatologic al marxismului cuban sau sovietic, Llosa face figura unui apostat care se desparte de curentul dominant al angajării în favoarea revoluţiei. Comparaţia cu romancieri canonici precum García Márquez sau Alejo Carpentier relevă distanţe / diferenţe de ton şi de decupaje politice.

Maniera în care Llosa transcrie experienţa confruntării cu tiraniile americane ca punct de plecare într-o apologie a libertăţii îi acordă o poziţie singulară în acest continent de expresie hispanică: acolo unde un Julio Cortázar opunea Solidarităţii poloneze victimele regimurilor de dictatură militară, Llosa întrevede unitatea originară a viziunii dedicate apărării demnităţii umane şi afirmării liberului arbitru, indiferent de polaritatea ideologică a opresiunii politice. La capătul tribulaţiilor sale se află sinteza unei gândiri ce aduce împreună experienţele traumatizante separate tradiţional. Lecţia lui Llosa duce mai departe legatul goethean al ultimului Thomas Mann.

Scriind despre Mizerabilii lui Victor Hugo şi despre tentaţia imposibilului, Llosa alege să scrie despre o operă ce închide în sine ambiţia demiurgică a unui spirit ce domină veacul al XIX-lea francez; scriitor angajat şi geniu polimorf, Hugo traversează epocile şi ambiţionează să producă, odată cu textul său, acea evanghelie laică care să ghideze umanitatea pe un drum al împăcării cu Divinitatea.

Privită diacronic, opţiunea lui Llosa de a comenta monumentul narativ al unei vârste revolute a ficţiunii trimite la propria sa fascinaţie în raport de opera ce poartă amprenta, spre a relua sintagma lui Llosa însuşi, unei vocaţii deicide. Romancierul Hugo are acea omniscienţă mitologică pe care autorul modern a pierdut-o - graniţa pe care o trece Flaubert, odată cu marile sale romane, situează capodopera lui Hugo într-un teritoriu al nostalgiei şi premodernităţii. Examinată ca obiect arheologic, Mizerabilii riscă să nu îşi releve mesajul de adâncime, acela de testament al unei arte narative romantice şi de pledoarie în favoarea unei literaturi care modelează şi produce mituri, în descendenţa unui creştinism sincretic.

Erudită şi iniţiată în arcanele exegezei hugoliene, analiza lui Llosa îşi asumă o miză critică infinit mai importantă decât o simplă glossă comparatistă în marginea unui roman (aparent) datat. Descifrarea codului ficţional pe care îl organizează Hugo este punctul de plecare în efortul de a clarifica relaţia care se stabileşte între realitate şi dublul ei romanesc. Realismul vizionar al lui Hugo este reevaluat critic, din unghiul de abordare oferit de o poetică ce refuză textului statutul de simplă copie fotografică a cotidianului Franţei Restauraţiei. Paradoxul hermeneutic al lui Llosa devine evident: postmodernă, lectura sa reabilitează autonomia lumii ficţionale pe care o construieşte, ca un geometru, Hugo însuşi. Pornind de la Mizerabilii, Llosa explorează o temă centrală în ecuaţia teoriei critice a secolului XX-XXI - detaşarea romanului de prejudecata imitării servile a realităţii documentabile este ipoteza pe care se fondează efortul de cartografiere a spaţiului colonizat de Hugo.

Acolo unde alţii au intuit legitate sociologică şi determinism, Llosa celebrează libertatea divină a romancierului de a-şi edifica propria sa geneză. Realismul mitologic al lui Hugo exagerează şi depăşeşte limitele umanului: în bine sau în rău, sugerează Llosa, personajele sale nu au nimic în comun cu standardul de verosimilitate asociabil poeticii realiste. Mizerabilii sunt, înainte de toate, ficţiune, iar autonomia acesteia se întemeiază pe geniul literaturii de a schimba / reordona / compromite datele realului. Hugo îşi asumă postura „divinului stenograf“ ce deţine ştiinţa de a conduce destine, de a pedepsi şi de a crea. Nimeni nu poate rivaliza cu acest arhitect atoateştiutor. Realitatea se topeşte în pasta imaginaţiei clocotitoare.

Fascinaţia Mizerabililor, notează Llosa, marcat, evident, de experienţa unui timp al tiraniei şi extremelor, este inseparabilă de potenţialul subversiv şi contestatar al textului literar însuşi. Discursul Mizerabililor este, inevitabil, un discurs asupra tentaţiei imposibilului, în măsura în care fiecare dintre marile naraţiuni ale modernităţii aspiră să proiecteze o alternativă la realitatea ordonată social. Literatura rămâne suspectă ideologic, căci ea produce o critică la adresa puterii şi autorităţii. Lectura Mizerabililor este pretextul pentru Llosa de a regândi regimul ontologic diferit al literaturii în cadrele tiraniei şi ale democraţiei liberale contemporane.

Simbolic, consideraţiile sale de final sunt afine cu o întreagă tradiţie central şi est-europeană care a citit ficţiunea ca pe un mod de a recupera adevărul, în contra opresiunii ideocratice. Tirania naşte, paradoxal, acea complicitate între romancier şi publicul său, acea nerăbdare asociată cu posibilitatea punerii în pagină a adevărului ocultat. În America Latină sau în Europa captivă, ficţiunea participă, simbolic, la emanciparea din servitute, învestită fiind cu forţa (înşelătoare) ininteligibilă democraţiilor liberale. Eliberată de mediul opresiv în care supravieţuieşte, ficţiunea îşi pierde focul mitologic şi incandescenţa ei paradoxală. Întoarcerea către Hugo este, pentru Llosa, maniera de a retrezi acest suflu vizionar şi libertar al ficţiunii. Al unei ficţiuni ce se opune puterii, crimei şi tiraniei. //

// MARIO VARGAS LLOSA
// Tentaţia imposibilului.
    Victor Hugo şi „Mizerabilii“
// Traducere de Mariana Sipoş
// Editura Humanitas, Bucureşti, 2011