Gilizilla

// GILI MOCANU - JDS, pictură, Galeria H’art, mai-septembrie 2014

Virgilius Mocanu iese la tablă. E ora de ge­o­metrie. Geometria-i dirigenţia minţii. Per­fid, profesorul îi cere elevului slab şi ne­gri­cios să rezolve o problemă simplă şi plă­cu­tă auzului: cuadratura cer­cului. Elevul umple im­pe­tuos tabla cu forme, sche­me, structuri, proiecţii în spaţii neeuclidiene. Dar nu e cuadratura cercului!, ră­bufneşte profesorul. Elevul şterge tabla şi porneşte din nou. Mâini, picioare, le­be­de, cai, copulaţii, un com­pendiu de biologie în des­fă­şurare. Nu e cuadratura cer­cului, îl ironizează profesorul. Elevul şter­ge tabla, apoi o umple cu sori, planete, hărţi, peisaje, astronomii. Nici asta nu e cua­dratura cercului, ricanează profesorul. Oţărât, elevul şterge tabla şi o umple cu ma­şinuţe, pernuţe, berete, jucării, apoi cu cruci strâmbe şi zvastici şchioape, cu fran­zele-joagăr şi semne masonice. Nici asta nu e cuadratura cercului, susură pro­fe­so­rul la capătul fiecărei demonstraţii. Elevul transcrie alchimii fără chimie, limbi moar­te şi limbi zombie vii, propoziţii cifrate cu coduri sparte-n cioburi, liharcea-hil­par­cea, şi scrieri de-a-ndărătelea, oglindite-n leonarzi. Nemilos, profesorul îi atrage aten­ţia că se îndepărtează mereu - dar me­reu! - de la subiect. Elevul şterge tabla şi o inscripţionează cu o înjurătură neaoşă fă­ră pic sau bip de ruşine (lucrare din co­lecţia artistului, n.a.). Nici asta nu e cua­dratura cercului!, chicoteşte profesorul amu­zat, dar implacabil. Elevul nu se lasă. Şterge tabla până rămâne tabula rasa. Şi o ia de la capăt: blocuri, sofale, bărci, ca­vouri, hârci, stele, fabrici, labirinturi, tem­ple, inscripţii. Vocea profesorului se aude tot mai slab, iar pe tablă cuadratura cer­cului pare când arătura cerului, când ară­tarea cerbului, când amânarea crezului. Şi astfel din elevul Virgilius apare Gili, ar­tistul, godzilla străfundurilor problematice al căror sens s-a pierdut, şters, uitat, go­lit. Godzilla ce cutreieră negura gropilor mariane ale oceanelor absurdului, cu trup de pânză, aripi de culoare, colţi de com­po­ziţie şi bot de pensulă, pe care scoate ne­încetat flăcări culturale şi parfum estet: pic­tura absolută, în care abstractul, oni­ri­cul, demonicul, anarhicul şi celestul se în­vălătucesc ameţitor. 

Ce face acolo?

Tablouri, ce altceva? Gili face tablouri, pa­re de la sine înţeles. Dar în momentul în care a devenit student, la mijlocul anilor ’90, a face tablouri nu (mai) era de la sine înţeles. Din contră, era o dovadă de non­simţire în faţa progresului impetuos al ar­tei media, cuvântul de ordine al plat­formei politico-estetice CSAC-MNAC, ce domina scena artei locale. Anatemizarea riguroasă lovea tabloul înglodat în omagii în deceniul ce trecuse, în simbolisme prescurizate în acei ani ’90 şi în ma­nie­risme stilate, în anii ce urmau să vină. Stindardul picturii abia fusese ridicat, chiar la sfârşitul anilor ’90, de către co­le­gii săi răspictiţi din grupul Rostopasca; dar ei ţineau drapelul de-a-ndoaselea, cu coada-n sus, călărind pânza cu obidă ve­selă, sătui de morga flască a picturatorilor de cursă lungă, ariviştii babo-ciucu­ren­cişti. Însă Gili nu s-a lăsat sedus nici de acel surâs de sirenă-n plină vară juvenilă. Antiseriozitatea rostopascistă submina te­meiul tabloului, convingerea că pe su­pra­faţa cea mai plană cu putinţă se pot etala cele mai alambicate volume şi volute men­tale. Cu profesorii pe care i-a avut şi în me­diul în care a crescut, rămânerea lui Gili la pic­tură ţine de domeniul ex­cepţionalului. Pe dezertare se putea sconta, dar pe dez­voltare ba. De atunci Gili s-a afundat în pictură ca-n clisă, în pictura com­pro­misă, hulită, ridicolă, mar­ginală. Pictura stupidă, aşa cum o ştim, cu pretenţii in­telectuale şi plăceri post-prandiale. Pictura ca un ritual obscur, din care rămân vizibile doar altarele-tablou: pân­ze dense, mistuite, halucinante, er­me­tice. Sadomasochist, păstrând (auto)ironia ca platoşă străvezie peste vulnerabilitatea expusă fără rest, Gili s-a aşezat pe apa ta­bloului ca pe un liman mişcător. În primii ani 2000, el a fost printre puţinii artişti tineri care au investit masiv, exclusiv şi oa­re­cum naiv într-o artă ce părea datată şi condamnată, lipsită de orizont: arta ta­bloului absolut, care îşi dădea singur te­ma, îşi fixa autonom mijloacele şi îşi cons­truia o armătură conceptuală unică, ce nu se mai raporta la subiectele consacrate (na­turi moarte, peisaje, nuduri) şi nici la opo­ziţiile facile, fixiste (realist vs. abstract, ex­presie vs. compoziţie). Ulterior, pictura a ieşit din criză. Acum pictura este chiar suprafaţa vizibilă a artei româneşti (poate prea vizibilă şi adesea previzibilă). Contrar fundăturii de altădată, acum în pictură poate fi spus orice, de la politichie la eco­lo­gie, de la istorie la filosofie, de la fe­mi­nie la intelectualie, de la psihedelie la neo­ortodoxie, de la protest la consum, de la sex la DEX. Pictura e mai încăpătoare acum decât instalaţiile, fotografia sau arta video, sclerozate de timpuriu în trucuri şi ticuri scolastice, precum Trăsnea în „mi-ţi-i, ni-vi-li“. Nutrită-n prafuri, griuri sau muştar, pictura actuală dă culoarea locală în artă. Gili ar trebui să fie printre cei mai mulţumiţi de această turnură is­to­rică ce i-a validat alegerea. Dar el nu e.

De ce?

Pentru că lucrurile trebuie să nu aibă o ex­plicaţie. Dacă ar avea, ar fi vorba despre ştiinţă, nu despre artă, cea care dă corp inexistentului. Explicaţia ar fi doar re­zol­va­rea corectă a problemelor puse de pro­fesori, oricum s-ar numi aceştia: artişti, galerişti, colecţionari, critici, colportori, detractori. Dacă nu au explicaţie, nu pot fi clonate. Dar pictura a învins acum şi aici tocmai cu preţul aducerii ei la reţetă, una de succes, care a înfierbântat minţile prin atingerea unor sume fabuloase, pre­cum foarte recenta speculaţie de la So­theby’s, prin care Adrian Ghenie a ajuns cel mai bine vândut artist român după Brâncuşi. Pacea clonelor picturale ale aces­tuia s-a extins în ultimii ani asupra scenei artistice, o pace mai letală decât lupta, di­versitatea soluţiilor plastice locale scăzând dramatic, direct proporţional cu succesul re­ţetei. Pictura lui Gili este una dintre pu­ţinele insule ermetice/bezmetice într-un arhipelag tot mai grizat, stilat, cotat. Gili a învăţat adânc dezvăţul în act. Deîndată ce pune pe picioare o „serie“, o panoplie ico­nografică coerentă, cu o structură com­poziţională fermă, Gili o părăseşte. Orice artist „bine educat“, în spiritul local ba­bo-ciucurencist (mai recent clujit), s-ar opri, conştient şi demn, la oricare dintre nenumăratele serii dezvoltate de Gili, şi şi-ar scobi, cuminte, „Opera“ acolo, în bran­dul multvisat. Gili însă şterge tabla me­reu. Face paradă. Căci o voce bat­jo­co­ri­toare, doar de el auzită (aşa cum aud po­sedaţii vocea diavolului, ce-i îndeamnă să ia viaţa celor apropiaţi), îi cere necontenit cuadratura cercului, un lucru atât de simplu de pronunţat, dar imposibil de de­monstrat, lipit de unul dintre cele mai înrădăcinate locuri comune asociate artei, care o aşază pe aceasta într-un teritoriu (ne­definit) al eliberării. Eliberare de ce?, eliberare a cui? - sunt întrebări care trec în plan secund. Artiştii nu sunt eliberaţi de arta lor: ea este fie o vocaţie, fie o pro­fesie. În ambele cazuri, artiştii se află sub dictatul artei, fie el stihial ori procedural. În cazuri dramatice, artiştii sunt captivi, veritabile victime ale artei. În cazuri prag­matice, artiştii sunt lucrativi, veritabili ma­nageri de proiecte. Nici unii, nici alţii nu sunt liberi (dacă eliberarea s-ar referi la public, ar trebui ca publicul exemplar al artei, colecţionarii, să fie unii dintre cei mai eliberaţi indivizi, pe când ei sunt unii dintre cei mai dependenţi oameni, de­prin­derea lor fiind una compulsivă - a se ve­dea rândurile lui Zambaccian despre apo­plecticul dr. Dona). Pentru a forţa cua­dra­tura libertăţii (tot mai improbabilă în ar­tă, dar cu atât mai tentantă), Gili practică pictura inoportună prin temă şi tra­ta­ment, pictura vexantă, derutantă, care stre­pezeşte ochiul şi astenizează mintea.

Cum?

Cu orice mijloace. Cu rigle care nu există, cu (re)sentimente care nu rezistă, cu cla­r­obscur sau cu tuşă plată, cu contraste cro­matice, cu stridenţe sau armonii, cu su­pra­feţe lise sau accidentate, cu monocromii sau policromii, cu text ca şi cu pigment, cu structuri sau cu înflorituri, cu planuri savante, netede, perfecte sau cu dripping voit neglijent, cu imagini tari, glossy, sau cu forme moi, onirice. Gili alunecă mereu, exasperant, hăituit. Pictează fără măsură, compulsiv şi inflaţionist, pentru a suprima facila prezumţie de capodoperă ce face ra­vagii printre artiştii preţioşi de acum, care execută, strategic, doar un număr restrâns de piese de schimb, pentru a păstra piaţa mereu flămândă şi pentru a cultiva iluzia reflecţiei, a profunzimii. Invers con­sec­ven­ţei în reţetă a acestora, Gili nu pare să ai­bă preferinţe sau credinţe plastice, ideo­logice, afective, evită închiderea în eti­che­tă, în teme şi tehnici definitorii. Pentru Gi­li pictura e poligonul de tragere ideal: în ea poate detona chiar totul, nu doar orice. Pictarea picturilor sale pare citarea pic­tării picturilor altora: în magma clar­obs­cu­ră a griurilor sale se deschid sar­cas­tice spa­ţii metafizice, fictive şi derizorii. În per­fec­ţiunea contururilor sale geo­me­trice trium­fătoare şi a planurilor nete, cu­ra­te, se stre­coară iraţionalitatea frustă şi frecvent mor­bidă, aşa cum din drip­ping-ul său „ar­tis­tic“ (ce acoperă imagini în fond perfect de­cupate) este evacuată ori­ce plăcere a substanţei şi a texturii cro­matice, ră­mâ­nând doar evocarea îngălării, a mizeriei şi a derizoriului inerent pictării, ca act re­toric de manualitate nestăpânită, cu ataşe speculative obscure. De la pâinea pe sponci şi de la blocurile comuniste abru­tizante, ma­triţa psiho-fizică în care a fost/este tur­nată o bună parte din so­cie­tatea noastră, la confortul grotesc al ca­pi­ta­lismului săl­ba­tic (dricul capitonat sau ma­şinuţele de ju­cărie hipertrofiate pentru a alina dorinţe puerile), până la joaca cu focul incorect politic al însemnelor pro­hibite (zvasticile disecate savant-eronat, hâr­cile tip Toten­kopf, plasate sub ins­crip­ţii ultragiante - Je­dem das Seine, maximă filosofică a cărei notorietate a adus-o însă instalarea ei pe porţile lagărului de la Bu­chen­wald), Gili tes­tează în permanenţă an­duranţa la liber­tate a mediului său şi re­zistenţa la de­vian­ţa mizantropă a propriei armături moral-estetice. Atlet epatant al unui infantilism „pervers polimorf“ pro­vo­cator, Gili este un cui în talpa fin cos­metizată a artei lo­ca­le actuale. Sem­ni­ficativă e reducerea sa­di­că, în propria-i prac­tică picturală, a su­biec­telor artistice tradiţionale la formula (auto)­iro­nică Ilus­traţie la panou, prin care de­le­gi­timează orice autenticitate atri­buită unui „subiect“ (pre)dat. Singurele su­biecte legi­time sunt nonsubiectele - lup­ta tabloului de a crea viaţă mentală (afec­tivă, spe­cu­la­tivă, po­li­tică) proprie, indi­fe­rentă în faţa barierelor sociale ori sti­lis­tice. Gili se în­fruptă os­ten­tativ din de­ma­gogiile plastice curente sau refulate, aduse în stadiul spectral. Orice mijloc, practică, idee sau teorie este în­ghi­ţită de leviatan, pentru a mai scoate pe nări încă un ta­blou, încă o treaptă spre pro­pria-i rătăcire izbăvitoare. Lui Gili nu îi este drag de pic­tu­ră, ci are draci pe tablou. Iar asta îl face poate nu chiar liber, dar viu, de neclasificat.

Până când?

Greu de prezis. Poate până când va fi în­gropat - inexorabil - în ruina vocaţiei, ca­re este calitatea de „maestru“, pe care tim­pul o aduce oricărui perseverent, ori­cât ar fi el de tulburat. Acum Gili se com­place cu panaş, încă, în pictura fără ho­tare, fugind de tablouri pe măsură ce le fa­ce să prolifereze. Pictura, actul suprem de laşitate romantică, ce poate fi dumicată de oricine, îl ţine în viaţă, îl lasă să facă o permanentă şi (vai!) tolerabilă apocalipsă, în care îşi permite orice, de la structură la înjurătură. Închiderea sa în tablou, ca în­tr-un spaţiu absolut, un laborator com­plet utilat, este pilduitoare pentru re­su­recţia picturii, acum, odată eliberată de complexele artelor progresiste, implicate, social, politic. Cu tuşa plată şi poanta adân­că, tabloul se dovedeşte un loc de ie­şit în stradă mai stradă decât strada în­săşi, un procesor mai performant decât in­tel-urile intelectualiste şi un ecran mai transparent decât stridenţele mass-media. Bântuit, Gili pare într-o goană disperată de a ieşi din convenţie în avangardă, din avangardă în burghezie, din burghezie în anarhism, din anarhism în ocultism, din ocultism în meşteşug, din meşteşug în be­teşug, din beteşug înapoi în belşug, în oceanul-tablou. //