Pe aceeași temă
Domnu` Bebe era încă între două vârste, iar ocupația lui secundă îi oferea un vad lubric nesperat pentru un marginal încuiat ca el. Domnul Lăzărescu era deja prea bătrân și suficient de bolnav, astfel încât îi rămăsese doar alcoolul. Prin șantaj, Bebe a transformat două studente în târfele sale de ocazie, la adăpostul fricii difuze de miliție. Se specializase în violul consimțit. Văduvului amărât Dante Remus i-ar fi fost greu, chiar dacă ar fi vrut, să cheme o prostituată printre atâția vecini bârfitori. Nu toți sexagenarii sunt fermecători ca Jep Gambardella, regele mondenilor, care, slab la aritmetică, nu mai ținea contul cuceririlor. Și care își permitea luxul de a dormi cu femei apetisante fără a fi presat de perspectiva coitului. Mulți nu au nici măcar slabele oportunități ale lui Toni, intrusul de parastas, pe care încă nu-l ocolesc felațiile senectuții. Dar ceilalți? Concitadinul lui Jep, Gianni – Di Gregorio, cu vână autopersiflantă –, avea pretenții asemănătoare cu femeile, dar rezultatele erau cel puțin deprimante: în cel mai bun caz, îl priveau ca pe un bunic simpatic, dacă nu-l ignorau cu ireproșabilă naturalețe. Iar de vină nu erau doar șalele, înțepenite în pofida bunelor intenții, și nici recursul la trecut, deja imposibil de înviat. Nici chiar doar un pic mai tânărul Don Johnston – galantul melancolic cu flori frânte – n-a avut prea mult succes vizitându-și fostele iubite, deși criza lui de conștiință avea la bază o impenitentă inconsecvență amoroasă, nu ghimpii impotenței. Probabil, statistic vorbind, în marea lor majoritate bărbații în etate sunt frustrați sexual.
Sunt singuri ori însingurați (erotic) – văduvi, divorțați, dar mai ales cu soții pe care nu le mai râvnesc. Moraliștii i-ar trage, fără a clipi, la răspundere: își trădează consoartele doar deopotrivă zbârcite, se dedau lubricității la vârsta înțelepciunii, acceptă amorul (asimetric) chiar cu partenere ce le-ar putea fi fiice. Esteții le-ar reproșa grotescul, mai ales într-o epocă în care tinerețea e idolatrizată. Înainte de a le da dreptate unora ori altora, însă, să nu uităm că vârsta e un argument relativ, iar ce e decisiv (moral) se ascunde nu o dată dincolo de generalități. Nu toți bătrânii sunt hărțuitori libidinoși, ca judecătorii (israeliți) care au încercat s-o corupă pe ispititoarea Suzana. Iosif, tatăl oficial al lui Iisus, a fost, în schimb, un bătrân de nădejde pentru mult mai tânăra sa soție.
În lumea noastră marcată de două milenii de creștinism, sexualitatea a fost abordată nu doar cu (realistă) îngrijorare, ci și cu un autoritarism care a suscitat atât o nevroză civilizațională – vorba lui Freud –, cât și o proverbială ipocrizie. În locul unei nuanțate (și prudente) disciplinări, s-au stabilit restricții care de care mai năstrușnice, iar religia a confiscat – și deturnat, spre confuzia noastră – și în acest caz dezbaterea etică. Nici modernitatea nu a rămas imună la metamorfozele vechii paradigme. Chiar și noul imperativ categoric propus de Kant pare, din acest punct de vedere, doar o secularizare a teoriei lui Augustin despre concupiscență. Dar ce legătură au bătrânii cu toată această poveste? Modelul creștin al senectuții a fost prea ușor cucerit de țelurile monahale. Bătrânul – într-o accepțiune specifică jargonului ascetic: îndrumătorul cu discernământ rafinat; ambivalența semantică nu e întâmplătoare – e cel care s-a detașat cu succes de patimi, care a desăvârșit, printre altele, votul curăției – termenul însuși e elocvent pentru prețul acordat abstinenței sexuale –, a cărui înțelepciune nu se mai lasă tulburată de libido. În lumea bizantină și în cea post-bizantină nu era cu totul rar vârstnicul (mai ales văduv) care se retrăgea la mănăstire, petrecându-și ultimii ani călugărește. Acest ideal a promovat o rarefiere a vieții sexuale odată cu înaintarea în vârstă, până la (asumata) extincție.
Despre sexualitatea bătrânilor se vorbește cu jenă, dacă nu cu dispreț. Pe de o parte, se cuvine să nu-i idealizăm – mulți oameni îmbătrânesc urât, departe de exigențele îmbunătățirii. Îi urâțește suferința, neputința, izolarea, ratarea, dar mai ales viciile – unele, de-o viață, altele recente –, acum mai stridente și mai frustrante. În loc de-a fi modele, sunt mai degrabă epave – etic vorbind. Pe de altă parte, bătrânețea poate aduce cu sine corective morale cândva ineficiente decenii de-a rândul. Adevărate revoluții caracteriale se produc uneori în crepusculul vârstei a treia. De pildă, unii tați execrabili devin, surprinzător, bunici meritorii. Alții descoperă resorturile empatiei doar în ceasul al unsprezecelea al egoismului biruitor. Iar unii, mai rar, devin tandri – fie și cu vreo jună – după ce și-au exploatat o viață întreagă nevasta. Putem să-i invidiem pe seducătorii tomnateci – precum fiul pe tată în 6,9 pe scara Richter – sau putem să-i ajutăm pe cei deja neputincioși – precum fiul care-i aduce prostituate tatălui (mult mai gentil) în Fata necunoscută, filmul fraților Dardenne.
O premiză de neevitat într-o discuție etică despre sexualitate e caracterul său pulsional. Înainte de a deveni o șansă, ne confruntăm cu o nevoie. Și cu toate consecințele apăsătoare ale unei nevoi pe care uneori nu o putem satisface. E bine să nu uităm, în același timp, și de marja mai mare de manevră pe care o avem în raport cu exigențele sale, mai puțin stringente decât cele, de pildă, ale foamei. Oricum, în locul canonului de altă dată – împreunare doar cu soția, dar nu în post, nu pătimaș (ca și cu desfrânatele, cum țineau să precizeze teologii) și doar până la o vreme –, unele abordări mai noi au lansat pe piață și originala aromă a erotismului la vârsta a treia. Nu doar în siajul unei (siropoase) ideologii la modă – acea euforie amoroasă generalizată (în stil Love Actually) care nu i-ar ocoli nici pe cei îngreunați de ani –, ci și în numele unei legitimități morale pe care o refuzăm cu prea mare ușurință – ca și cum sexualitatea vârstnicilor nu ar avea nicio miză de progres spiritual și de densă umanitate.
Andrea Segre a abordat tema în delicatul Eu sunt Li: o iubire avortată între o tânără imigrantă și un pescar bătrân, care numai lubrică nu era. Mai visceral a tratat-o Andreas Dresen în Al nouălea cer: relația adulterină dintre o sexagenară (cu o căsnicie afectuoasă) și un septuagenar persistă chiar cu prețul suferinței fatale a soțului trădat. Filmul (destul de inedit) permite o salutară mutare de accent: sexul nu e neapărat grotesc la bătrânețe – ne-o dovedesc și mărturiile Scripturii ori ale tradiției creștine, care elogiază mai multe conceperi tardive: Avraam și Sarra, Zaharia și Elisabeta, Ioachim și Ana –, dar rămâne problematic prin alegerile morale pe care le implică. Criteriul privilegiat al eticii rămâne responsabilitatea, astfel încât nu vârsta spurcă sexualitatea, ci violența, batjocura, exploatarea (oricât de subtilă), amăgirea, aroganța – realități pe care le tot potențează de la începutul istoriei. De fapt, cuplul e un turnesol al caracterului. La orice vârstă.
Și comis-voiajorul lui Arthur Miller era un bătrân, trădat în prag de pensie de un capitalism pe care îl slujise o viață. Un eșuat strivit de mamona, de frenezia edilitară și de propriile ipocrizii. Soția îl slujise cu devotament și încă încerca să-l protejeze de furiile resentimentare ale fiilor. El, mereu pe drumuri, o înșelase, făcându-i amantei daruri la care soția nici nu visase. Această hemoragie internă a conștiinței îi va fi, în cele din urmă, fatală.
Asghar Farhadi și-a plasat comis-voiajorul în Teheranul de azi. Iar drept personaje a ales interpreți (amatori) ai piesei lui Miller. Care se confruntă nu doar pe scenă cu turmentata psihologie a eroului, ci și într-un context mult mai intim: soția e agresată sexual în propria casă, iar soțul vrea să se răzbune demascându-l pe vârstnicul agresor în fața familiei. Cea care îl împiedică e, însă, chiar victima tentativei – ipoteza cea mai plauzibilă – de viol. Soția pare să empatizeze, neașteptat, cu agresorul. Analogia cu piesa ne sugerează o posibilă explicație: femeia tinde să-l ierte după ce realizează cât de asemănător e cazul lui cu cel al comis-voiajorului – o atitudine, de altfel, similară cu cea a soției protectoare, personaj pe care chiar ea îl interpreta pe scenă. Bătrânul nu era un violator în serie: venise, ca alte dăți, la fosta chiriașă – soții tocmai se mutaseră –, o prostituată. Dacă ne mirăm de activitatea acesteia în teocrația instituită de Khomeini, Ramita Navai ne poate fi un ghid suficient de realist prin Orașul minciunilor. Luat de val, probabil deja amețit de perspectiva sexului defulator, bătrânul e ispitit de „oportunitatea“ altui trup tânăr – agresiunea rămâne oricum contextuală, el fiind doar un client de târfe. Nevasta îi e devotată, dar dezerotizată, fiica tocmai se mărită, iar el refuză să-și pensioneze sexualitatea. De fapt, personajul lui Farhadi nu e decât parțial asemănător cu cel al lui Miller. Nu pare chinuit de ratare, nu are dușmani în familie, nu e ispitit de gânduri sinucigașe. Dar depinde, ca și Willy Loman, de afecțiunea și devotamentul consoartei, deși probabil de mult n-a mai privit-o cu ochi de bărbat.
Resortul iertării pare a fi mila, dar nu una generică. De ce să distrugi bătrânețea unui simplu frustrat sexual, care de obicei doar plătea o prostituată? Nu era bătrânul Georges cel mai tandru dintre clienții junei Isabelle, surprinzătoarea prostituată din Tânără și frumoasă? Desigur, putem considera, la limită, amorul tarifat drept un viol – dacă vrem cu tot dinadinsul să-i punem în cârcă circumstanțe agravante. Dacă violatorul ar fi fost ginerele, așa cum bănuia inițial soțul, percepția tuturor ar fi fost alta. Tocmai bătrânețea agresorului schimbă, de fapt, atitudinile. Fiindcă aceasta e dilema de fond: ce etică sexuală e cu adevărat la îndemâna bătrânilor? Pe cei mai mulți nu-i (mai) preocupă îndreptățirea propriului erotism, dar pentru cei exigenți un răspuns merită căutat. Arta lui Asghar Farhadi – care e și scenaristul filmului – constă în a prelungi, în cadrul procesului moral pe care îl dramatizează, reconstituirea, astfel încât judecata spectatorului să fie pusă cât mai redutabil în impas.