Hai-hui prin câteva aproape capitale culturale europene (I)

Dan Perjovschi | 05.01.2016

Când administrezi un spațiu de artă contemporană, totul e ilogic și împotriva ta, tu și artiștii sunteți potențiali infractori și chitanța cu ștampilă e mantra fundamentală.

Pe aceeași temă

 

Îi dau un SMS lui Gabi și-i zic: „Nu putem trece pe la Magma ca să văd și eu show-ul lui Miklos?“. Magma din Sfântu Gheorghe e una dintre cele mai bune galerii publice de artă contemporană din România. Eram în tren din București și urma să cobor la Bra­șov, de unde să mă ia Gabi cu o mașină şi să mă ducă la Tg. Mureș. Incredibil ce di­fi­cil e în România să ajungi din oraşul X în orașul Y!

 

Vagonul unde aveam bilet era ca de obicei plin ochi, în timp ce restul, tot ca de obi­cei, erau goale. Așa vrea computerul, mi-a tot zis gagica de la ghișeu de câte ori am întrebat. România e singura țară din lume unde, în ziua călătoriei, computerul de­ci­de ce, unde și cum. Așa că m-am cărat în primul vagon gol, deși acolo era frig, că se blocase aerul condiționat pe viteza a patra și nașul, în mod tradițional, era de ne­gă­sit. De-abia așteptam să cobor și fiecare opri­re inexplicabilă mă scotea din minți. Opritul fără motiv a devenit marcă în­re­gis­trată CFR. Trenul se oprește în câmp și stă. Nu se întâmplă nimic cinci minute, ze­ce minute, un sfert de oră. La un moment dat, trenul pleacă. Nimeni nu zice nimic.

 

K’arte și B5

 

Aveam expoziție personală la Târgu Mureș într-un spațiu despre care nu mai auzisem în viața mea, numit K’arte. Ca de obicei, acceptasem invitația fără nazuri, pentru că vreau să fac parte din orice „început“ de artă contemporană.

 

Până la K’arte, pentru mine Târgu Mureș în­seamnă József Bartha și Studio B5. B5 e un proiect privat al unui artist care și-a transformat atelierul personal într-o plat­formă de artă contemporană. Câțiva metri pătrați ridicați din provincia culturală la nivel internațional.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/fot1o-perjo-2.jpg

Feţe-feţe la K'arte Tg Mureş, instalând cu voluntari (foto: Bartis Noémi)

 

 

Printre ultimele proiecte era și expoziția Ar­tiști sub supraveghere: urme ale re­țe­lei artistice Oradea – Târgu Mureș – Sfân­tu Gheorghe în arhiva fostei Securități. Eu locuisem la Oradea între 1985 și 1990 și știam câte ceva despre cercetarea Mă­dă­linei Brașoveanu pe un subiect fierbinte în care, în afara Caterinei Preda, la București nu se prea băga nimeni. M-am bucurat și mi-am zis: „Ce bine că B5 are curajul să găz­duiască așa ceva“. Ar trebui să ne apu­ce râsul văzând cuvântul „curaj“ în com­bi­nația arta, România, 2015, trecut etc. Dar adevărul este că tablourile cu Ceaușescu stau în depozit la MNAC și artiștii care le-au pictat stau profesori la școlile de artă.

 

Expusesem la B5 cu vreo trei ani în urmă. Lia a instalat Muzeul cunoașterii, care-i atât un proiect artistic, cât și unul edu­ca­tiv, iar eu, ca să intru în discursul ei, am desenat cu cretă pe o fostă tablă de școală. Tabla aia a devenit o legendă pentru că du­o­ul de artiști Monotremu a făcut, pornind de la ea, un workshop cu copii. Adică, au sprijinit tabla neagră de zid și au pre­lun­git-o pictând pereţii galeriei de jur îm­prejur cu negru. Pe urmă au lăsat copiii să deseneze peste tot cum îi taie capul. După cum știm (sau știm, dar am uitat), pe co­pii capul îi taie foarte bine. Așa au rezultat unele dintre cele mai senzaționale imagini despre plăcerea de a desena: copii lungiți pe burtă cu picioarele în aer, în timp ce desenează fericiți și liberi.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/worksop-cu-tabla-foto-monotremu-2013.jpg

 

Monotremu e un duo de artiști stabiliți la Târgu Mureș, care, pe lângă lucrările lor de artă (instalație, fotografie, acțiune), fac o serie de proiecte educative rein­terpre­tând arta contemporană pentru copii. Așa s-a născut Măsuța tăcerii, care-i o cutie pe care, dac-o deschizi, îi găsești înăuntru scaunele, sau Coloana, făcută din module colorate ca la Lego și pe care copiii se în­trec s-o înalţe cât ei de mare... Când am aflat că Monotremu se ocupa de B5 mi-am zis: „Ia uite ce-i merge mintea lui Józ­sef!“. Gabi, omul care trebuia să mă aș­tep­te cu mașina în gară la Brașov, e unul din­tre cei doi Monotremu. Acuma, de ce mă aștepta el, și nu Eliodor de la K’arte, unde urma să am expoziția, e o altă poveste.

 

În spatele oricărui proiect cul­tu­ral sunt niște oameni chinuiți care zilnic se bat cu birocrații infernale, cu ad­mi­nis­trații con­ser­vatoare rămase estetic la nivelul fân­tâ­ni­lor colorate sau al beculețelor de Cră­ciun. Când administrezi un spațiu de artă contemporană, totul e ilogic și împotriva ta, tu și artiștii sunteți potențiali infractori și chitanța cu ștampilă e mantra fun­da­mentală. Eliodor găsise un spațiu cât un șifonier în mijocul orașului, dar trebuia să-l restaureze, să-i găsească finanțare, să re-aplice pentru el la primărie sau la pa­la­tul culturii la fiecare șase luni. În general, asta este condiția creației contemporane care n-aduce profit și nu licitează nimic: precaritate fizică sau legală. Colectiv.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/12095144_1016412158401296_4502137188428305042_o.jpg

 

Bref, omul cu imunitatea căzută făcuse po­jar de la copiii personali și după ce se chi­nuise un an să găsescă sponsori (hotel, di­urnă) ca să mă aducă acum, era blocat la domiciliu cu copiii și nevasta cu tot. Și mă­găreața căzuse pe Monotremu, adică pe Gabi, că Laura (al doilea membru al gru­pului) era până peste cap în decontarea la AFCN a proiectelor de la B5 și aveam s-o văd doar la în ziua vernisajului...

 

Magma

 

Am ocolit prin Sfântu Gheorghe fiindcă am vrut musai să văd expoziția lui Miklos Onucsan, care-i unul dintre cei mai sur­prinzători artiști din România. Am făcut o mie de expoziții cu el în anii ’80, pe vre­mea Atelierului 35 Oradea, și habar n-am avut ce-i poate mintea. Adică, intuisem eu ceva din gândirea lui conceptuală, dar pe vremea aia lucrurile astea erau de ne­în­țe­les pentru cenzori, deci neexpozabile (dar poate de neînțeles și pentru noi, post­moderni fără modernitate, optzeciști din comunism).

 

Magma e cea mai tare galerie publică de stat din România. Singurul spațiu de artă contemporană pe bune (și nu galerie de ta­blouri cu ficuși la geam) finanțat de vreo ad­ministrație locală. Asta-i partea mișto. Par­tea mai nasoală, care nu se vede la ni­ciuna dintre platformele culturale func­țio­nale, dar care te încărunțește și-ți mă­nân­că splina, este aia despre care-am vorbit mai înainte, când cu B5. Artiștii de la Mag­ma - Kispál Attila, Kispál Ágnes Eve­lin și Ve­tró Barnabás (care s-a retras anul tre­cut) - și-au suspendat propria condiție de artist ca să creeze pentru alții un loc unde să nu ți se mai spună „nu se poate“ sau „nu merge“. Nu vă imaginați ce în­seam­nă în România să poți desena pe pereți sau bate cuie în pereți. În România instituțională nu arta ia în posesie spațiul, ci spațiul con­tro­lează arta. Zidurile sunt cu humă și lu­cră­rile se atârnă de o țeavă numită simeză. Așa a ajuns arta de la noi „atârnată“.

 

Magma are un spațiu generos parter și sub­sol, e plasată în centrul orașului, cu gea­muri la stradă (adică e de neevitat) și împreună cu celebrul teatru de visavis alcătuiesc un nucleu cultural tare și viu.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/12291219_1016410878401424_7212587177450904346_o.jpg

 

Ga­leria are un buget minimal, dar, pre­cum cataloagele de-o palmă care însoțesc fiecare proiect, suficient cât să găzduiască profesionist diverse poziții artistice im­por­tante din România sau din străinătate. Mag­ma este pe bune o punte in­ter­na­țională maghiaro-română și face prin ac­tivitatea ei de calitate mai mult decât co­hor­tele de politicieni de diverse limbi ma­terne.

 

Lucrările lui Miklos Onucsan aveau o radicalitate liniștită și grea ca bolovanul de-o tonă, care are gravată propria greu­tate și care, băgat cu macaraua în galerie, aproape că nu mai poate fi scos, sau ca lu­crările pe care, ca să le vezi, trebuie să le deschizi și, făcând asta, le expui luminii care le șterge, sau ca placa comemorativă făcută din sare și lăsată apoi în bătaia turmei de oi. Mo(nu)ments.

 

Feţe-feţe

 

Am văzut-plăcut expoziția, am băut o ca­fea cu Ágnes și pe urmă hop la drum prin secuime, brazi, frig și drumuri lăsate de izbeliște (ai jura că intenționat).

 

Pe mine, Eliodor Moldovan m-a invitat ca să desenez pe pereți. Numai că din când în când mă plictisesc și experimentez alte medii și alte expresii. De data asta am lu­crat cu ziare. Am rugat să se colecționeze ultima săptămână de ziare locale și na­țio­nale și din ele să se taie toate mutrele co­lor sau alb-negru, minuscule, mari sau me­dii. Pe urmă, ca într-un insectar, fie­ca­re moa­că să fie prinsă cu un ac pe perete. Zis și fă­cut. Adică, zis eu și făcut ei. Până să ajung eu, câțiva voluntari (elevi de la liceul de artă) au umplut galeria cu fețele alea.

 

K’arte e un mic spațiu remarcabil (plasat stra­tegic visavis de primărie, într-o coas­tă a clădiroiului care găzduiește muzeul și galeria UAP) reamenajat cu multă muncă patriotică și bani din buzunar de o mică asociație culturală. Are un corp de bi­blio­te­că cu cărți de artă, o masă unde aceste cărți se pot consulta, o toaletă trans­for­ma­tă în mic depozit și un aparat de încălzit electric pentru că, da!, spațiul n-are în­căl­zire. Deh, ce vrei? spațiu de artă con­tem­po­ran, cică pasiunea din suflet ține loc de căldură la genunchi... Mie mi-a fost frig, deși am simțit căldura oamenilor veniți să mă ajute (elevii) sau la vernisaj (prietenii de pe Facebook și mica-mare scenă cul­tu­rală locală). Dar a meritat. E o plăcere să vezi lucruri de calitate care se întâmplă îm­potriva tuturor condițiilor.

 

În galeria UAP din aceeași clădire am vă­zut pe geam gravuri și sculpturi de acum 30 de ani, elevii de la liceul de artă mi-au descris aceleași naturi statice care mă asa­sinau intelectual acum 30 de ani, cărți poș­tale cu orașul n-am putut cumpăra de la info point turistic, „mergeți la muzeu, poa­te au acolo“, și aveau la etaj, după ce tre­ceai de-o garderobă de acum 30 de ani unde niște gagii stăteau de vorbă cu cafele în mâini, la etaj într-o sală enormă și goa­lă cu tot mobilierul aurit legat cu sfoară, „vă rugăm, nu vă așezați“ . Feţe-feţe.

 

Când, în ziua vernisajului, am fugit să cum­păr toate ziarele locale și naționale ca să fac un ultim colaj cu coperțile lor, vân­ză­torul ungur, fericit că a făcut vânzare, mi-a zis şmecherește, ironizându-și limba maternă și pronunția ei de către mine: io nu pot...

 

Mi s-a spus că, dacă ar fi candidat îm­preună Sfântu Gheorghe și Târgu Mureș, ar fi avut șanse mari să devină Capitală Culturală Europeană.

Ar fi fost tare mișto...

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22