Hai-hui prin câteva aproape capitale culturale europene (III)

Dan Perjovschi | 24.05.2016

În opinia mea, Clujul ar trebui pur și simplu să se declare Capitală Culturală de mâine și să-și vadă pur și simplu de treaba pe care-o făcea și până acum.

Pe aceeași temă

 

De câteva luni vreau să scriu de Timișoara (și trebuie să scriu în două numere, că e mult de scris) și mai mereu se întâmpla câ­te ceva... În aeroport m-am întâlnit cu Ar­mand, care mergea la Iași la o conferință, și mi-am zis: și despre Iași trebuie să scriu, dar, cum Iașiul a ratat Capitala și a ieșit din cărți, îl las mai încolo, să apuce și Matei Bejenaru să facă Bienala de fo­tografie...

 

Acu’ s-a întâmplat să plec la Cluj pentru niște conferințe la TEDxEroilor (unul din cele două TED-uri de la Cluj, unde-s toate două: Fabrica e una și De Pensule alta, Casa Tranzit și tranzit.ro, Pata Rât și Pa­ta Rât) și la Zilele Mănășturului și Clujul e un subiect subiect.

 

Zile si zile

 

Zilele Mănășturului e un festival mișto (aco­perit pe nedrept de Zilele Clujului, o chestie de muzică populară și înghețată italiană) care celebrează social-artistic-edu­cativ și activistic unul dintre cele mai celebre și dure cartiere clujene. Festivalul e făcut de niște oameni extraordinari și niște voluntari la fel și constă în ateliere, con­certe, experimente, teatre și diverse al­te chestii haioase făcute cu locuitorii Mă­nășturului. Mai precis, cu adolescenții și copiii lui.

 

Lala Panait, care conduce nebunia, e un fe­nomen al naturii cu bicicletă, care se salută cu toată lumea romă (la care eu mă uit cu teamă) și care e camarad pe numele mic cu toți adolescenții, pe care eu îi evit că nu-i înțeleg. Ea m-a adus în festival mort de frică că ce-am să le zic eu unor cetățeni din Cluj, că nu vorbesc nici cu ai mei din Rahova... Da’ nu era cazul să mă sperii, că Lala mi-a umplut sala cu prie­teni de pe Facebook (și, ca de obicei, câți­va fani de vârsta a treia ai revistei 22) și mi-a dat-o și pe Miki Braniște să mo­de­reze și să mă protejeze.

 

Timp de două zile, Lala era ba pe câmp, ba la Magic Coco să aducă pizza, ba în sala de spectacole, ba cu mine, ba cu Macanache.

 

Pe ea și pe liceenii ei nimic nu-i oprește, nici distrusul azi la ce-ai muncit cu copiii ieri, nici pălirea culorilor care-au acoperit garajele gri nesfârşit de tablă, nici amor­țeala, încetineala sau indiferența majo­ri­tății locuitorilor preocupați numa’ și nu­ma’ de grădina sau mașina personală... și nici Boc, care zice, dar face nu prea. N-o să ia Lala premiu la Cannes cu proiectul ăs­ta, n-o să scrie gazetele centrale, n-o să vuiască Internetu’ și nici n-o să cadă pe spate marele curator occidental la pozele atâr­nate în copaci sau selectorul de la Avignon de teatrele liceenilor cu vocea în schimbare. Nici la Macanache rapperul. Ma­canache, ce nume!!! Mișto de familia lui, zic eu gândindu-mă că ies ăia în bal­con în blocurile din jur să-și admire odras­la. Păi părinții sunt plecați, zice Lala. Co­piii ăștia stau cu bunicii... și de aia există proiectul La Terenuri (care face Festi­va­lul), care înseamnă nu un weekend de pic­tat pe față cu trupa japoneză (mișto și aia), ci muncă zilnică ca muncă silnică de recuperat spațiul public uitat de Dum­ne­zeu și primărie pentru cetățeni și mai ales cetățenii adolescenți.

 

Lăzile de bere au devenit scaune, cau­cioa­cele, margini de terenuri pe care cresc gră­dini, containerele de metal sunt și adăpost și depozit de scule, scena e făcută din ma­te­riale reciclabile etc... Nimic nu se arun­că.

 

Cinematograful Dacia, refăcut și contem­poraneizat după presiuni și acţiuni colec­tive, s-a reinaugurat oficial politic cu fil­mul Dacii (păi ce-l putea duce capu’ pe po­litrucu’ local cu pieptu’ umflat de Na­po­ca angajat în campanie electorală că ar mer­ge în Cinematograful Dacia? Dacii, fi­rește! Exact ca ăia din comisia de la Tea­trul Mic care întrebau de-a proasta de ce nu se pune-n scenă Eminescu...) și reinau­gurat pe bune cu Zilele Mănășturului cu teatru de liceeni și rap de liceeni dintr-un cu totul alt fim într-o consfințire a celor două Românii care nu mai sunt aia de la țară și aia de la oraș, ci aia a celor care gu­vernează și aia a celor guvernați, adică do­uă planete tot mai diferite.

 

Cluj fără Napoca

 

De ani buni, amicii mei clujeni îmi fac ca­pul mare cu bugetul participativ, cu La Terenuri, cu protestele anti-Untold care hip­notizează publicul pe banii lui și îi li­mitează spațiul cu aceeași mișcare cu care îl gâdilă pe burtă, cu lupta pentru malul Someșului, cu datul jos de garduri care în­chid parcuri, cu activismul Pata Rât care apelează la fonduri străine să rezolve gra­ve problem locale. Apropo de Pata Rât, una dintre cele mai mișto lucrări de artă contemporană e obiectul-cutie făcut sub umbrela SPAC, Școala Populară de Artă Con­temporană, care reducea la scara exac­tă dimensiunea dulapului, patului, mesei, scaunelor și a locuințelor în care-au fost mutați romii (romi gata integrați în Cluj au fost duși cu japca la Groapa de gunoi. Li­teral). Ei bine, dulapul, masa, scaunele, patul de jucărie nu încap în locuința jucărie. Nu încap în jucărie, nu încap nici în viață! Atunci când i-au făcut-o cadou, primarul Apostu a luat cutia și cu un zâm­bet tâmp și-a pus-o zăngănind la ureche crezând că-i ceva de scos sunete. După aia, primarul a ajuns și-n pușcărie. Cu tot cu zâmbetul lui tâmp. Nu din cauza că n-a înțeles lucrarea de artă civică, ci că a băgat mâna în buget.

 

SPAC era coordonat de Attila Tordai, care acum conduce tranzit.ro și expune pe Da­niel Knorr, Société Réaliste și Miklós Er­hardt sau găzduiește discuții și seminare cu Gáspár Miklós. Adică e genul de centru neinteresat de piața de artă care-a sucit mințile tuturor actorilor plastici români.

 

Spațiul este foarte mișto, în buricul târ­gului, nici prea mic, nici prea mare, white cube când trebuie sau sală de dezbateri, teren de workshop sau de supă caldă, când trebuie altceva. În timp, programul lui Attila Tordai a conturat un loc de teo­rie critică, postcapitalism, postcolo­nia­lism, postmarxism și proiecte de artă sau educație deloc comodă și deloc flatantă, ca­re poate enerva cu întrebările și po­zi­ționările ei. Eu l-am găsit pe directorul Attila instalând singur peretele care des­parte locul unde vor sta artiștii de biroul lui din care-a tăiat jumate... De obicei e invers, directorul taie de la artiști. Vezi, și de aia e tranzit interesant. Dar despre re­țeaua tranzit am să scriu altă dată ca să com­pensez cumva aberațiile directorului MNAC publicate din greșeală de revista 22, în loc de Observator Cultural...

 

Cluj deja Capitală Culturală

 

Să recapitulăm: Fabrica de pensule (adică nu știu câte galerii de artă - toate ochioa­se, de pus pe coperți de reviste occi­den­tale), plus Plan B care e atâta de succes la Berlin, că la Cluj a muiat-o cu picturile și s-a apucat de workshopuri, o grămadă de ateliere de artiști interesanți, plus Colectiv A, care face probabil cel mai bun festival transdisciplinar din România cu dans, arte și conferințe internaționale, Temps D’Ima­ges-ul lui Miki Braniște, studiouri de teatru și dans, bibliotecă, terasă înverzită și, lucru extrem de rar în țara noastră, bude curate, cu săpun și hârtie igienică; Casa Tranzit, care de ani de zile face bune lucruri multiculturale, plus zona critică, adică tranzit.ro și Idea... și asta numai la arte vizuale (fără UAP, Universitatea și Mu­zeul de Artă și nu știu câte alte inițiative și cluburi artistice). Dacă mai pui Plan­werk, teatrele, poeții, asociația studenților arhitecți, tinerii care fac TEDx-ul și ada­ugi TIFF-ul care începe mâine-poimâine, ai imaginea unui oraș viu, viu, viu.

 

În opinia mea, Clujul ar trebui pur și sim­plu să se declare Capitală Culturală de mâi­ne și să-și vadă pur și simplu de treaba pe care-o făcea și până acum.

 

De ce așteaptă un oraș acordul să fie ceea ce este deja?

 

Da, știu, cum mi-a zis și Șerban Țigănaș, șe­ful Ordinului Arhitecților, un om extra­ordinar și o minte brici, când stai aici lu­crurile se complică. Așa este, știu asta de când locuiesc la Sibiu. Și despre Sibiu o să scriu, da’ după Timişoara și Iași...

 

Non stop civic

 

Sau poate Clujul ar trebui să se declare direct și capitală activistă europeană? De aici au plecat sau aici au avut greutate ma­joritatea marilor proteste din ultimii ani. Aici stă Mihai Goțiu, aici e MindBomb, ca­re-a tras unele dintre cele mai incisive cam­panii de guerilla poster din România, Adi Dohotaru, Enikö Vincze. Aici e La Te­re­nuri, aici sunt Lala și Miki și surorile De­jeu și Alina... și câte și mai câte. Aici a fost GAS (Grupul pentru Acțiune So­cia­lă)...

 

Așa că termin articolul ăsta (din care am ui­tat multă lume pentru că n-o cunosc direct sau pur și simplu n-am avut timp s-o revizitez de data asta) și mă duc să mă văd cu Timotei Nădășan la Idea, cea mai tare revistă de teorie și artă contemporană din regiune. Din regiunea Europa.

 

*Imagine de la ediţia din anul trecut a Zilelor Mănăşturului (© Pan Ioan Photography)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22