Hamlet sau despre eternitate și clipă

Doina Papp | 02.07.2019

Un mare regizor – Lev Dodin – spune răspicat prin spectacolul său cu Hamlet că nu e suficient să vorbim despre universalitatea unei capodopere dacă nu putem să-i simțim prezența în fiecare dintre noi.

Pe aceeași temă

Trăind astăzi în miezul unui veac aprins, cum zice poetul, aprins de violență și ură, Dodin trece prin revolta sa de artist, care n-a iertat nicio temă a contemporaneității, morala răzbunării pe care o aplică Hamlet ucigașilor de rege care întâmplător îi era și tată. Pentru asta era evident nevoie să descompună piesa și, luptându-se cu tenebrele afacerii sângeroase, să o reconstituie pe gustul și înțelegerea sa. Ideea de șantier de lucru e prezentă în decorul metalic, o schelărie supraetajată care la sfârșit, când cad foliile de plastic care le acoperă, parc-ar fi Sing Sing, celebra închisoare. O închisoare a minții, în cele din urmă, o marcă a constrângerilor care apasă aici nu doar conștiințele, ci și pe cel care încearcă să rupă cu istoria interpretărilor privindu-l pe Hamlet. Se poate specula îndelung pe marginea acestei idei a libertății supreme care în viață, ca și în teatru, se plătește scump. De alt­fel, podeaua din decor e plină de gropi cu funcție de morminte unde-și vor afla locul toți cei care până-n final tropăie zgomotos pe sus și pe jos ignorându-le. E vorba, desigur, despre viața trăită cu luciditate sau nu și moartea care oricum vine, despre destin, oare!?, despre vinovății și pedepse, despre minciuna convenabilă, despre teatru și marea lui misiune de a ține oglinda aproape și a ne scuti de amăgiri. Toate astea însă trecute prin filtrul gândirii și artei unui artist care își poate permite, după o carieră glorioasă, să scrie pe afișul spectacolului Hamletul lui Dodin.

Urmând-l pe Lev Dodin în intenția sa de a rescrie scenic și dramaturgic Hamlet (a lucrat la scenariu doi ani), nu putem să nu ne amintim de un alt important regizor al secolului XX care ne-a invitat în șantierul său, Vlad Mugur. Aceeași idee a reclădirii unei lumi din interiorul ei demolat. La Mugur, Hamlet era mai degrabă chinuit de neputință și în cele din urmă un învins. La Dodin, Prințul Danemarcei în blugi și alte asemenea însemne vestimentare e dominat de furie. E un om de acțiune și, văzându-și tronul amenințat de uzurpator, reușește un singur lucru pozitiv. Să-i facă pe toți să se privească în oglindă și să ne spună despre ei lucruri dincolo de textul shakespearean care se rostește (traducerea Ralucăi Rădulescu e excelentă), mai ales că regizorul inserează în scenariul său replici lămuritoare din câteva alte piese ale marelui dramaturg. Din prima scenă, în pași de tango (ah, tangoul!), Hamlet îi aruncă mănușa reginei cu care dansează la petrecerea încoronării. Treptat, după o cursă de șoareci în care nu se lasă prinsă, ricanând ironic, Gertrude ajunge la limita rezistenței și, scoțându-și peruca, încălțările înroșite de sângele crimei, vrea să redevină ea. Cine sunt eu? cea de dincolo de regină, exclamă într-un moment de maximă intensitate în care interpreta, faimoasa Xenia Rappaport, actrița-fetiș a regizorului, nu doar joacă, ci trăiește drama nefericitei regine mărturisindu-și frustrările de femeie și justificând astfel aventura infernală în care s-a lăsat atrasă. La final, Gertrude se va sinucide. Plauzibil. Claudius, la rându-i, nu are conștiința crimei, monologul de iertare către Cel de Sus fiind preluat de alt personaj. Regizorul tratează personajul mai degrabă ca pe o victimă a ignoranței și micimii sale omenești, ironizându-l grotesc când îl lasă la un moment dat în scenă în desuuri, după o disperată scenă de amor cu regina. E mai degrabă imaginea unui debusolat jalnic prins în vârtejul unei vieți în care se aleargă aproape fără țintă și mai ales noimă. Ofelia (Ekaterina Tarasova), pura și imaculata candidată la călugărie, e și ea demonetizată prin imaginea unei fetișcane cam frivole din zilele noastre, care poartă bocanci la modă și un maiou căzut neglijent de pe umăr. Ea îl ademenește pe Hamlet sub fustă, de unde inteligentul student la filozofie rostește celebrul monolog despre sensul vieții și al morții. A fi sau a nu fi... cunoscutele dileme renascentiste nu mai au însă decât valoarea unui intermezzo autoironic la marginea unei lumi care nu e prielnică reflexiilor. Când ești cu lupii, urlă ca ei! Deci Hamlet nu va mai fi preocupat acum să facă dreptate într-un caz de omucidere, nici doar să se răzbune pe corupția de la palat unde a fost posibilă crima, ci mai degrabă să-și revendice tronul, moștenirea de drept. Hamlet, filozoful lângă care au plâns generații după generații de spectatori, Hamlet chemat pe scenă pentru a ne face dreptate implicit nouă, celor din sală, e acum doar un pragmatic care, la sfârșitul spectacolului, într-o izbucnire scelerată, încercând să-și potrivească flautul cu pașii agitați ai unui dans bezmetic, își sărbătorește victoria printre mormintele în care el însuși aruncase cadavrele. Soarta lui, chiar dacă aceeași, e mai puțin importantă aici. Este și scena în care Danila Koslovski, interpret puternic, fascinant, dă întreagă măsura talentului său, reușind să-și pună carisma în slujba unui antierou. Străin poate de natura sa adevărată, comportarea lui Hamlet e impusă imperativ de vremuri și de impulsul lor rău în lupta pentru supremație.

Pe întreg parcursul spectacolului actorul are o tensiune de arc voltaic, refuzându-și în acord cu regizorul stările meditative, pauzele de gândire la vedere. Un singur respiro. Scena actorilor veniți la Elsinor, în care prezența sa nu mai e de prim-plan. Rolurile se schimbă acum de parcă Hamlet ar lua lecții de la actori, și nu invers, de la cei care i se adresează mai întâi cu replici din Regele Lear, în intenția de a-l determina să se poziționeze în problema relațiilor dintre părinți și copii, bătrâni și tineri (temă subsidiară). Cei trei aleși să-i reprezinte pe actori sunt aceiași din scena cu ostașii care au văzut fantoma regelui mort (Horațio, Marcellus, Bernardo) și tot ei îi vor juca pe gropari, cu atât mai mult, cu cât par a sălășlui în mormintele din care apar precum niște spectre. Trei actori de vârstă, binecunoscuții Seghei Kurichev, Igor Ivanov, Serghei Nikolski, dau greutate și prestigiu personajelor interpretate, reprezentând de fapt fața nevăzută a realității. Acest plan al umbrelor e singura concesie pe care Lev Dodin o face unei metafizici explicite, în pofida unei viziuni pragmatice în care un prinț visător și moral nu are ce căuta.

Așadar, dinamitând din interior tragedia lui Shakespeare, Lev Dodin ne vorbește emoționant despre noi, cei de azi, dar mai ales despre sine, artistul indignat de răutatea și agresivitatea care macină lumea în zilele noastre greu de înțeles și mai ales de acceptat în ordinea gândirii raționale. Cum la final peste morminte se așterne un covor cenușiu, în timp ce dintr-un ecran uriaș un nou dirigent își rostește discursul inaugural (la Shakespeare e Fortinbras), nici o șansă de schimbare nu se întrevede, în timp real. Povestea despre teatrul care poate transforma lumea e din nou luată peste picior. Dar drumul până la acest zâmbet amar e întotdeauna de neprețuit. //

P.S. Spectacolul a fost prezentat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Imagini din Hamlet-ul lui Lev Dodin

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22