Pe aceeași temă
Nu cred că există regizor cu blazon care să nu-și dorească să monteze Hamlet. De înțeles. Nu e Hamlet apostolul suprem al adevărului din teatrul lumii? Dar de ce vor unii să se întoarcă la acest text-capodoperă de mai multe ori în cursul vieții lor nu e așa ușor de explicat.
Dacă excludem ideea că piesa răspunde tuturor întrebărilor în fiecare epocă altfel, justificând în acest fel revenirile, evident nu ne rămâne decât să căutăm resorturile intime ale fiecăruia dintre artiștii care și-l asumă pe Hamlet ca pe o tablă de materii obligatorie meseriei, dar și, mai ales, ca suport al acelui discurs care face din A FI... pe scenă temeiul unei ecuații vitale.
Faptul că regizorul Tompa Gabor se întoarce a patra oară la Hamlet ne pune, așadar, întrebări nu atât cu privire la misterele și temele încă nedeslușite ale tragediei shakespeariene ca operă deschisă interpretărilor, cât mai degrabă despre secretele meseriei pe care regizorul a îmbrățișat-o cu ceva decenii în urmă și care, cum se vede, îi produce neliniști și astăzi. Bineînțeles, creatoare.
Așa încât suntem tentați să credem că acei patru Hamleți ai săi nu sunt născuți doar din imperativele zilei, ci și din frământările artistului, în schimbare și ele, din dorința de a se exprima pe sine în pas cu timpul și propria gândire despre regia în teatru.
De aceea e Hamletul lui Tompa atât de subiectiv și în 1980 la Cluj, jucat într-un decor-cutie, și în 1999 la Craiova, cu Adrian Pintea în blugi și Pink Floyd la final, la Glasgow, în 1994, cu trei actori și o actriță pe rol și, în fine, din nou la Teatrul Maghiar din Cluj, la vremuri de pandemie, când sintagma spectacol de regie e de neevitat.
Într-o formă de inspirație maximă, Tompa Gabor creează acum bogat, inventează până la saturație situații, expresii scenice noi, mijloace, personaje de fundal, pentru a susține idei și credințe care-i clocotesc în suflet într-un moment atât de greu pentru omenire când conștiința îi dă ghes să se exprime și să ia atitudine cu fermitate. Ținta e deci peisajul zilei. Față de o lume și o societate ahtiate după consum și bunăstare, mondializată, dar în derivă, fericită să-și disemineze pe glob invențiile, nu și bogăția, țopăind inconștient în paradisuri artificiale (imaginea e sugerată terifiant la începutul spectacolului prin petrecerea zgomotoasă de la nunta criminalilor) față de fojgăiala underground care a îmbolnăvit omenirea de scenarite și manipulări, față de disprețul arătat culturii și agitația anarhiștilor care umplu piețele și stadioanele cu proteste, față de acest impas major al planetei cu ghețarii topiți și energiile pe terminate, Tompa Gabor vede în Hamlet nu doar revoltatul de serviciu, ci mai degrabă un stoic pe care un ascetism asumat (apare inițial costumat în călugăr franciscan) nu-l trimite la mănăstire, ci în bibliotecă, printre cărți, chiar dacă, după cum vom vedea, cultura nu-i mai e de folos pentru restabilirea ordinii morale. Într-una din cele mai frumoase scene ale spectacolului, din chilia lui – un paralelipiped marcat cu banderola interzis – pe care scenograful András Both a plasat-o semnificativ, undeva excentric acțiunii, studentul de la Wittenberg are un acces de furie, smulgând cărțile de pe rafturi și aruncându-le împrăștiat în scenă, unde vor zăcea tot restul spectacolului, călcate în picioare. Îi are alături pe prietenii care alcătuiesc așa-numitul grup de la Wittenberg (una dintre cele mai interesante idei din spectacol) în frunte cu Horatio, gata să reziste și să înfrunte sistemul corupt și mincinos, nu prin idealism ascetic, ci prin acțiune. Mai activ ca altădată, personajul se impune mai ales prin prezența în rol a charismaticului Bodolai Balázs. Acest grup, declară Tompa Gabor, ar fi un posibil model astăzi. Și în zilele noastre există tineri neo-ascetici care nu sunt interesați de bani și de consum, ci sunt preocupați mai degrabă de crearea unei ordini mondiale mai echitabile.
Cu un interpret apt de confruntare – actorul invitat Vecsei H. Miklos are încărcătura temperamentală necesară, deși mai pierde pe parcurs din energie – regizorul se concentrează pe dezvoltarea fastidioasă a obstacolelor ridicate de curte în calea planurilor lui Hamlet. Așa se face că delatorii Rozencrantz și Guidenstern, sub înfățișarea unor atrăgătoare animatoare de bar transformate la nevoie în trăgători de elită, inventează capcane după capcane (exemplară evoluția actrițelor Imre Eva și Pethő Anikő), că regele, tânăr și într-o formă impunătoare (Szücz Ervin), e descris ca un alcoolic notoriu pe care nici remușcarea nu-l îngenunchează (celebra scenă a rugăciunii e una de beție), iar Polonius, în uniformă de gradat, a cărui bățoșenie e abil caricaturizată de Biro Joszef, asistă la vedere la scena dintre Hamlet și regină, punând accente noi pe misiunea acestui personaj în arhitectura militarizată a statului. Kézdi Imola e îndrumată spre o anumită indecizie a personajului (Regina), care-i mai diminuează din vină și justifică ideea sinuciderii din final. Și ea e o victimă, iar actrița își asumă cu stoicism noua postură. Nici Ofelia nu rămâne în afara reinterpretărilor. Ea face parte, alături de Hamlet, din complot. Scoasă de iubirea pentru prințul de la Elsinor de pe traiectoria ei lumească (vezi banda de fitness de pe care Hamlet o trage spre a înscena o nuntă mută, simbol al unui frumos legământ de iubire) și sfârșind prin a fi asasinată (autori Guill și Roz), inocenta de odinioară preia în absența acestuia (exilul) chiar mesajul lui Hamlet. Îi datorăm interpretei Tótszegi Zsuzsa un splendid moment, cântecul din scena nebuniei (muzica Vasile Șirli), când, purtând în spate scheletul tatălui, ni se adresează cuprinzător, plângându-și durerea. Cum regizorul nu pierde nicio ocazie pentru a puncta contemporan, găsim, în ceea ce o privește pe Ofelia, inserată oportun o proiecție video cu un fragment dintr-o emisiune-dezbatere despre sinucidere și dreptul la înhumare, la fel cum într-un alt moment al spectacolului sunt proiectate scene familiare din spitalele Covid. (imagini video: Rancz Andras)
Scenariul, structurat parcimonios de Visky Andras, operează și alte modificări, abrevieri, permutări, urmând logica spectacolului și intențiile regizorului. Dispare astfel scena groparilor (craniul lui Yorick multiplicat domină, în schimb, vizual scena ca și urna-fetiș, iar trupul Ofeliei stă suspendat pe capacul transparent al trapei/sicriu). E eliminat momentul actorilor, cunoscuta cursă de șoareci fiind rescrisă scenic prin atribuirea rolurilor chiar autorilor fratricidului. Cu textul în mână, Regele și Regina par a lua parte la reconstituirea crimei săvârșite. Un tratament original primește și monologul crucial A fi sau a nu fi... pe care Hamlet abia de reușește să-l rostească în hărmălaia vremurilor agitate de cu totul alte scopuri decât ale gândirii metafizice.
Fascinat de zona umbrelor, de supranatural și misterul pe care tragedia lui Hamlet le conține, Tompa Gabor găsește o idee regizorală inedită și pentru fantoma tatălui. În spectacolul pe care îl comentăm consecvent unei viziuni mistice către care trimite ascetismul atribuit inițial personajului, regizorul asociază Duhul tatălui unui glas serafic, îngeresc, care ia înfățișarea Ofeliei, după moartea acesteia. Ea urmează sicriul transparent, de cleștar, ca într-un poem de Edgar Allan Poe.
Pendulând între explorări dincolo de vizibil și coborâri în stradă, spectacolul proteic al regizorului Tompa Gabor, care nu-și refuză aproape nimic din arsenalul mitologiei contemporane, se termină într-un... ring de box. Aici se înfruntă Hamlet și Laertes, trimițând în derizoriu războiul purtat de răzvrătit și sugerând ca inutilă lupta acestuia, de vreme ce doar mitraliera din final comandată din scaunul cu rotile de un Fortinbras decrepit e soluția.
Cu siguranță, lumea are însă capacitatea de regenerare, ne spune Hamletul lui Tompa Gabor și ne îndeamnă să o credem posibilă, aducându-i în scenă la sfârșit, pentru un moment liric cu mesaj, pe Hamlet și Ofelia copii.
N-ar fi exclus ca viitorul să ne rezerve surpriza unui al cincilea Hamlet al regizorului. //
P.S.: Spectacolul Hamlet, în regia lui Tompa Gabor, a făcut parte dintr-un showcase oferit publicului de Teatrul Maghiar din Cluj în decembrie 2021, alături de Macbett de Eugene Ionesco, regia Silviu Purcărete, Livada cu vișini de Cehov, regia Yuri Kordonsky, Romeo și Julieta, regia Vidnyanszky Attila jr, Ferma animalelor, muzical după Orwell, regia Zoltan Puskas, Porno de Visky Andras.//
