Pe aceeași temă
Greu de imaginat ambitie mai desarta si mai aprioric sortita esecului decat tentatia unui regizor de-a pune, azi, in scena un text a carui paternitate sa fie unanim acceptata ca apartinandu-i lui Shakespeare. Ecartul cel mai larg intre ce vedem pe scena si ce avem in cap, dupa lecturi mai mult sau mai putin aproximative, nu numai ca nu descalifica de la sine productul regizoral, dar poate reprezenta sansa unei viziuni pe cat de intrinseci gandului autorului, pe atat de inedita in seria infinita a montarilor anterioare. Pe scurt, daca am ajuns sa recunoastem regizorului o marja semnificativa de libertate in transcrierea textului dramatic in cheie scenica - cand e vorba de Shakespeare, libertatea trebuie sa tinda spre limitele superioare. Cu o exceptie: Hamlet, unde chiar nu mai exista limite. A vorbi despre polifonia teatrului shakespearian inseamna a cadea in capcana unui steril exercitiu de emis truisme. Felul in care bunul Will cotrobaie prin maruntaiele gandului si sufletului nefericitului print al Danemarcei si al lumii plasmuite de acesta; paienjenisul de galerii care toate pornesc din mintea lui Hamlet, deschizand noi si noi perspective, fac ca, intr-un final, totul sa devina posibil, sub semnul unei deschise si filozofice interogatii: "In fond, de ce nu?", dar nimic sa nu se cristalizeze intr-un terminus etern si inebranlabil.
Ce mi se pare ca defineste spectacolul lui László Bocsárdi, pe scena de la Metropolis, este laudabila retinere in fata tentatiei de-a epata cu orice pret. Nu cunosc lista lecturilor pe care regizorul le-a parcurs inainte sa se fi incumetat sa se apropie de text, dar ma incumet sa spun ca, daca spectacolul poate fi pus sub un motto, acesta ii apartine lui Peter Brook care, dupa ce ne avertizeaza ca "Hamlet, piesa cea mai complicata", ne propune o perspectiva pe care Bocsárdi o valorifica exemplar: "Este atat de dificila, incat trebuie sa te sprijini mai intai pe o mare simplicitate initiala… Daca nu vrei sa construiesti o lectura, ci doresti mai degraba sa refuzi celelalte lecturi". Asa se face ca in reductia pe care o opereaza, regizorul se decupleaza de imaginea clasicizata a spiritului ales, trimis sa se cizeleze in aerul tare al scolii de la Wittenberg; abandoneaza melancolia sterila a unui suflet macinat vesnic de indoiala si neputinta si plonjeaza in adancul cel mai teluric al existentei noastre cotidiene. Printul nu mai joaca nebunia, el e nebun. Daca starea in care Hamlet se prezinta in seara reprezentatiei este anterioara pierderii parintelui sau este expresia dezastrului provocat de grozavia prin care a trecut e o chestiune asupra careia nu avem niciun indiciu, in afara prestigiului si iubirii de care se bucura. Sa nu uitam: in randul supusilor. In prezentul care se consuma sub ochii nostri, nici macar o clipa el nu ridica de pe fata o masca, in spatele careia sa zarim chipul inlacrimat al celui care se simte constrans sa joace nebunia, ca sa ajunga sa arda gunoiul din putredul regat; Claudius i-a ucis tatal, dar mai ales si-a mutat culcusul in patul unei femei la care, fiu sau cumnat, se uita cu jind si cu porniri devastatoare; iar cel din ceruri, Spiritul azvarlit sa arda in flacarile iadului, este doar un belfer, tradus in amor si caruia, pe un taram sau altul, ii place la fel de mult sa-si umple burdihanul. Toata daravera se naste si se sfarseste intr-o baie de sange pentru ca unui printisor cam diliu i s-a nazarit sa puna in buna ordine vietile celor care au nesansa sa-l antureze. Despre un asemenea carnagiu se poate vorbi intr-o gazeta de scandal, dar nicidecum nu e o pilda pe care istoria trebuie sa o inregistreze cu luare aminte si oamenii sa n-o uite. Tristetea cu care bunul Horatio refuza rolul de martor si mesager si se retrage din lumea asta, ocupand resemnat un cosciug ramas liber, e cea mai buna dovada a desertaciunii unei lumi in care nu merita sa traiesti. Ei, oameni buni, sa va spun sincer, nu stiu cat de "shakespearian" (ce-o mai fi si asta?) e spectacolul lui Bocsárdi, dar sunt sigur ca e suta la suta un brand al zilelor noastre. Si fara a-i diminua cu nimic meritele, ba din contra, pentru a le sustine, va ofer finalul splendidei povesti (Gertrude si Claudius) a celui care pana mai ieri a fost marele John Updike (si azi la fel de mare, dar, in absenta lui): "Lasand la o parte omorul, Claudius pare un rege capabil, Gertrude, o regina nobila, Ofelia, o comoara de dragalasenie, Polonius, un sfatuitor plicticos, dar nu rau, Laertes, un tanar original. Hamlet ii impinge pe toti spre moarte". De ce oare?
Am avut senzatia ca personajele au fost grupate in multimi cu sarcini precise. Prima multime: Hamlet, periculos prin gravele abateri comportamentale; cea de a doua, victimele inocente, inapte sa inteleaga si sa reactioneze adecvat: Gertrude, Ofelia, Polonius; in sfarsit, Claudius, singur cu instincte vii, cu o judecata apta sa sesizeze pericolul inainte ca el sa se faca simtit, singur in stare sa lupte pentru supravietuire, a lui si a speciei, prin orice mijloace. Erotismul sub care e gandit spectacolul (incitanta ideea lui Bocsárdi de a-i aduce pe Gertrude, Claudius si Hamlet la aceeasi varsta) este distilat pana la cele mai fine esente, se face simtit la tot pasul si este un motor inconfundabil al uraganului care va matura totul din cale. Laertes, Rosencrantz, Guildenstern - accesorii necesare scurgerii povestii; Fantoma, o dovada ca Gertrude nu avea nici ce sa regrete si nici de ce sa stea pe ganduri cand si-a gasit locul in bratele unui barbat in pline puteri; Horatio, la fel de nobil si de neputincios ca bunul lui prieten, dar nu neaparat, gestul final, mult mai sanatos. Despre groparul Coca Bloos nu poti sa spui "cel pe care il stim", pentru ca nicio aparitie a acestei actrite fabuloase nu are nimic comun cu ceva ce s-a mai facut sau cineva va mai reusi sa faca. O intalnire foarte agreabila ne ofera Igor Caras, nu l-am mai vazut, dar as urmari cu tot interesul un nou rol al lui. Ar trebui sa vorbesc despre fiecare interpret in parte (Florin Zamfirescu, Alexandru Repan, Diana Cavallioti), despre decor, despre costume, despre ilustratia muzicala, despre fiecare cuta a unui spectacol de teatru, in sensul cel mai nobil al cuvantului. Nu am cum, nu am unde! Dar lui Marius Stanescu (Hamlet) trebuie sa-i marturisesc admiratia pentru arta cu care isi videaza mintea si sufletul de orice gand, de orice sentiment, plasmuind un specimen care, invaluit in mantia unui nume celebru, bantuie azi printre noi, reprodus in mii si mii de exemplare, ca un homunculus de care nu stiu daca vom mai ajunge sa scapam. Si mai e si Sorin Leoveanu (Claudius). La debutul lui Gh. Dinica, cronicarul spectacolului scria: "Daca se poate spune despre un actor ca il are pe dracul in el, atunci el e Gheorghe Dinica". Nu-mi place sa copiez, asa ca ma rezum sa declar ca nu-mi amintesc sa mai fi vazut un actor tanar a carui traiectorie sa o urmaresc cu atata incantare cum imi prilejuieste fiecare rol al lui Leoveanu.
P.S.: Cred ca distributia pe care si-a asigurat-o Bocsárdi ar fi putut realiza roluri de referinta in orice cheie ar fi fost gandit spectacolul. Actorul este instrumentul pe care canta regizorul si a nu intelege nici macar atat da nastere la grave si vexatorii confuzii, asa cum s-a intamplat in cateva din "cronicile" aparute in cotidiane ce recidiveaza in batjocorirea actului artistic, dar si a cititorului. E pacat de perseverat pe calea asta.
