Helsinki. Însemnări de călătorie

Alex Paun | 18.06.2019

Martie 2019. Stau într-un hotel spectaculos: așezat atât de aproape de buza golfului, că pare ivit din apă.

Pe aceeași temă

Mi se spune că e una dintre clădirile înalte ale orașului (deși mai mult de 15 etaje nu are). Când cobor cu liftul exterior, făcut numai din sticlă, am senzația vertiginoasă că urmează să mă scufund. Seara, când privesc cartierul pe geam, văd pe luciul golfului câte un mic petec de gheață, plutind ca o ambarcațiune precară. Iar acolo, pe lentila alburie, câte o pasăre ciufulită de vânt, trăgându-și sufletul. O urmăresc câteva minute. Este incredibil cum rezistă singură într-un mediu atât de ostil, în mijlocul unui oraș anonim, strivită de întuneric, pe suprafața unei ape cu temperatură polară. Îmi spun, mișcat, că această păsăruie stoică este imaginea cea mai puternică pe care am văzut-o în Helsinki. Eu stau la căldură, ocrotit de lumina și confortul camerei, în vreme ce ea înfruntă frigul de martie, într-o tăcută coridă cu elementele. Înțeleg, încă o dată, cât de crudă este natura, cât de nemiloasă e cu făpturile pe care ea însăși le zămislește.

* * *

Într-una dintre zile, am grijă să mă întorc din oraș mai devreme, hotărât să merg la piscina de la ultimul etaj al hotelului. Este cinci după-amiaza, afară încă nu s-a întunecat. Pliantele pe care le-am răsfoit promit o experiență nemaipomenită: bazinul este construit chiar pe colțul etajului, iar pereții acestuia din urmă sunt de sticlă, așa încât te bălăcești cu panorama capitalei sub ochi. Dacă te tragi la margine, îți pui bărbia pe muchia piscinei și privești orașul. Cu turlele bisericilor din zare, cu bulevardele comerciale, cu târgul de suvenire din port, cu statuia ecvestră a unui mareșal (Mannerheim), cu bărcile de lemn scorojit, legate la mal. Trebuie să fie un vis. Merg în cameră, fac repede un duș (ca să nu pângăresc scăldătoarea...) și mă grăbesc, entuziast, spre ultimul etaj. În șort de baie, cu brațele și picioarele încă umede, trec de un bar, apoi de vestiar. Ajuns la câțiva pași de piscină, simt, totuși, că ceva nu este în regulă. Parcă e puțintel cam frig. Parcă nu e temperatura optimă pentru o partidă de înot. Din bazin, unde două cupluri se zbenguie tandru, ies fuioare de abur. Să fie apa fierbinte? E aerul din jurul meu chiar atât de rece? Atunci când o pală de aer înghețat mi se lipește de ceafa udă, ridic ochii și îmi dau seama, panicat, năuc, scuturat de o ură bruscă față de întreaga Finlandă, că incinta în care mă aflu nu are tavan. Piscina mult visată nu se găsește la ultimul etaj al hotelului, ci pe acoperiș! Simt imediat că tot vântul nordului, adunat din Oceanul Arctic, din fiordurile îndepărtate ale Norvegiei, din stepele Siberiei, îmi șuieră pe sub șort și tricou. Oricât de dornic aș fi să descopăr „tradițiile locale“, decid instantaneu să refuz sinuciderea și mă refugiez în cameră. Sunt un campion al guturaiului. Sunt un țăran din Balcani. Ideea unui astfel de agrement amfibiu (în care trupul îți fierbe, în timp ce capul ți se congelează) este un pic prea rafinată pentru mine.

* * *

Nu obișnuiesc să fac fotografii când călătoresc. Și nu am obiceiul ca, odată întors acasă, să mă fălesc în fața prietenilor cu locurile uimitoare prin care am trecut, etalându-le potop de instantanee mai mult sau mai puțin reușite. M-am surprins însă făcând mai multe zeci de poze, zilele acestea, la noua bibliotecă centrală din Helsinki. Și merită, poate, să consemnez aici ce m-a impresionat atât de mult.

Inaugurată cu surle și trâmbițe în 2018, faimoasă în toată lumea pentru mormanul de bani pe care l-a înghițit, Biblioteca Oodi este o dihanie greu de situat. Ceva între lăcaș de cultură, han, universitate, piațetă, club, parc. Sute și mii de oameni vin aici nu doar pentru a citi, ci și pentru a fi laolaltă, pentru a se întâlni și destinde, pentru a construi împreună o comunitate. În fond, pentru a sfida frigul și întunericul ce stăpânesc peste Finlanda mare parte din an. Nu am apucat să vizitez și fotografiez fiecare colțișor al clădirii (are trei etaje), dar îmi este limpede că cei care au gândit spațiul au făcut totul pentru a aduce oamenii sub același acoperiș, la adăpostul nobil al culturii. Dincolo de rafturi cu cărți, vizitatorul găsește la Oodi următoarele: scaune puse în cele mai neașteptate locuri, inclusiv de-a lungul fațadelor de sticlă ale clădirii, astfel încât cititorul obosit să poată trage cu ochiul la cer; canapele; scaune-sferă în care te cuibărești ca într-o găoace și pe care, împingând ușor cu piciorul în podea, le faci să se rotească în timp ce citești; aparatură de ultimul răcnet; un fel de amfiteatru interior, cu trepte foarte largi, unde vizitatorul se poate așeza, descălța, relaxa; zeci de încăperi mici, cu pereți de sticlă, un fel de cabinete de lucru unde fiecare e lăsat să facă ce vrea (când m-am nimerit eu acolo, în unele încăperi se citea, în altele se țineau cursuri, în altele se jucau cărți sau șah); sală unde copiii însoțitori se joacă; studio muzical pentru artiștii tineri, care nu au unde să-și înregistreze primele piese; studio cu dotări pentru cineaștii amatori; bucătării; cinematograf; sală de concerte; dulapuri presărate ici și colo, astfel încât să ai unde să-ți lași o geantă, o casetă cu mâncare, o sticlă de apă; o masă lungă, ca de nuntă, pe care stau aliniate patru mașini de cusut (niciuna nu era fără mușteriu când le-am văzut eu).

Montherlant spunea undeva că ar trebui ridicată o statuie pentru fiecare om care i-a ajutat pe semenii lui să se întâlnească, să-și depășească singurătatea. Inutil să spun că cel care a gândit Biblioteca Oodi merită și el o asemenea statuie.

* * *

În ultima dimineață, iau vaporașul și ajung pe una dintre insulițele care, la 15-20 de minute de capitala Finlandei, par că plutesc ca niște sateliți zgribuliți în jurul ei. O fortăreață din secolul al XVIII-lea, păsări volubile, fărâme de gheață pe aleile pietruite, turiști aferați, un sătuc unde oamenii își duc viața ca și cum ar fi ceva firesc să trăiești pe o palmă de pământ cât un teren de fotbal.

Sedus de pitorescul locului, intru într-un restaurant cu aer rustic, să-mi odihnesc picioarele și să mănânc ceva. Spre surprinderea mea, boxele înduioșătorului local - un fel de casă țărănească mai mare, cu chelneri blonzi și mâncare de hering - expulzează în aer o mâzgă sonoră de rit american. „You don’t fucking know. Oh, shit!...“ - mormăie, pseudo-muzical, un ins aflat în evidentă penurie lexicală. Șarmul septentrional al locului se umple deodată de eczeme. Mi-e tot mai limpede că mârlănia face progrese globale și că va sfârși, curând, prin a ne jugula ca un boa lacom.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22