Pe aceeași temă
Venit ca o palmă morală pe obrazul gros al securiştilor „patrioţi“, Nobel-ul Hertei Müller nu ne răscumpără laşităţile, ci ni le pune mai bine în evidenţă.
Herta Müller e doar unul dintre scriitorii constrânşi de statul român şi de mediul social autohton să plece din ţară, pentru a fi revendicaţi apoi, cu tam-tam patriotic, după ce au fost „legitimaţi“ pe plan internaţional. În definitiv, statul comunist român a forţat-o să se expatrieze în 1987 pe scriitoarea timişoreană, membră a Aktionsgruppe Banat, ca pe atâţia saşi şi şvabi cărora le ducem astăzi dorul. Faptul că experienţa românească reprezintă o obsesie constantă, prezentă, practic, în tot ce a scris până acum, nu face din ea o reprezentantă a literaturii autohtone. Căci, lăsând la o parte un volum de versuri – experimentalul Este sau nu este Ion, realizat cvasidadaist din cuvinte-colaj decupate din presă -, toate cărţile Hertei Müller au fost scrise în germană, iar obsesia cu pricina a fost şi este una traumatică.
Ar trebui oare să-i mulţumim omniprezentei Securităţi pentru că i-a făcut viaţa un coşmar şi i-a oferit materie primă pentru un virtual Nobel? Un Nobel obţinut, altminteri, la propunerea statului german, după 10 ani de la prima nominalizare... În condiţiile în care nu i-au fost traduse în România decât 5 cărţi din cele peste 20 (în Suedia i s-au tradus 8, iar în Polonia – 6), mi se pare meschin să o revendicăm. Instituţiile noastre publice nu au făcut mare lucru pentru ea după 1989. Iar Herta Müller nu face parte din rândul vitejilor de după război sau cu voie de la poliţie: a fost incomodă şi înainte, şi după căderea comunismului. Venit ca o palmă morală pe obrazul gros al securiştilor „patrioţi“, Nobel-ul ei nu ne răscumpără laşităţile, ci ni le pune mai bine în evidenţă.
El răsplăteşte o operă intensă ca o rană vie, produs al umilirii cotidiene şi al dezrădăcinării identitare, şi o atitudine etică nedezminţită în ultimele decenii. Vom fi având destui scriitori cel puţin la fel de valoroşi estetic, dar câţi oare sunt înzestraţi şi cu o conştiinţă antitotalitară atât de consecventă, nedispusă la compromisuri, imună la derapaje şi cu un mesaj de o asemenea autenticitate şi eficienţă? Câţi scriitori români au forţa interioară a obsesiilor ei? Şi, mai ales, câţi au avut curajul ei de a lupta, singuri, cu un întreg sistem, într-o Românie în care mentalitatea dominantă ne învaţă că şi pentru primirea Nobel-ului – văzut ca premiu I cu coroniţă şi ca o chestiune propagandistică – e bine să fii unde trebuie şi să ştii cum să-ţi faci imagine? Proza Hertei Müller nu are nimic din discursivitatea exterioară a romanelor noastre „politice“: e o proză postkafkiană stranie, psihedelică despre banalitatea răului şi subconştientul traumatic al unor comunităţi, în care Securitatea încetează a mai fi o instituţie pentru a deveni o maladie ontologică difuză, imposibil de localizat. S-ar putea ca primirea acestui Nobel să nu vină întâmplător în momentul când se împlinesc 20 de ani de la prăbuşirea Zidului Berlinului. Dar un Nobel e un mesaj cu motivaţii complexe, iar neconjuncturalul anticomunism democratic al Hertei Müller nu are nimic în comun cu dubiosul anticomunism autohtonist al românilor verzi sau cu vitejia noastră de după război.
De o parte avem, aşadar, Berlinul, ca tărâm de adopţie şi opţiune disperată a Hertei Müller. De cealaltă – România activiştilor şi securiştilor lui Ceauşescu, o patrie-mamă denaturată, de care scriitoarea a fugit şi care continuă să o bântuie în tot ce scrie. Premiul acordat acestei intelectuale curajoase, lucide şi verticale vine să răsplătească o operă de o coerenţă impresionantă şi o opţiune anticomunistă cu deplină acoperire literar-existenţială. Faptul e demn de salutat, în condiţiile în care, în ultimul deceniu, au fost nobelizaţi şi scriitori cu atitudini procomuniste (dar din afara oricărui establishment!).
În orice caz, râvnitul trofeu i-a revenit anul acesta Germaniei, printr-o scriitoare germană originară din România, nu unei Românii privite - nu doar în prozele Hertei Müller! – ca o ţară aflată încă sub semnul lui Nicolae Ceauşescu şi al securiştilor săi. O constatare la care merită, probabil, să reflectăm: în ultimul timp, ca expresie a noului umanism global, Nobel-ul a revenit de regulă scriitorilor „emancipatori“, „opozanţi“ şi „transgresivi“, cu apartenenţe culturale multiple.
Nefiind cunoscător al limbii germane, n-am avut acces decât la cărţi traduse în română ale autoarei. Despre Este sau nu este Ion am scris cândva o recenzie într-un cotidian, iar despre egografia postceauşistă din Regele se înclină şi ucide nu am apucat să scriu pe larg. La apariţia ei am pierdut startul, apoi mi s-a părut târziu pentru o întâmpinare, astfel încât m-am resemnat să menţionez „la vârf“ volumul în bilanţuri şi clasamente. Mărturisesc că n-am citit romanul Animalul inimii până la anunţarea Nobel-ului. Acordarea acestui trofeu a făcut din lectura mea recentă o lectură oportunistă. De altfel, nici nu-mi amintesc să fi citit prea multe comentarii despre cartea în cauză. Cel mult, câteva recenzii amabile (aflu acum cu surprindere că ar exista o monografie a craioveanului Cosmin Dragoste dedicată autoarei germane!)... Pariez însă că numărul lor va fi depăşit, acum, într-o singură săptămână. Un lucru e cert: în România, Herta Müller n-a fost niciodată o scriitoare de impact – nici la public, nici la critică, nici la editori, în pofida ecranizării unui roman al ei de către Stere Gulea (Vulpe Vânător). Formula autoarei, hiperrealistă şi experimentală, cu halou poematic şi o cruzime rece a notaţiei, nu a prins, iar succesul a fost unul de stimă. Singurele edituri care au riscat cu publicarea cărţilor sale au fost Polirom (3 titluri), Univers şi Vinea (câte unul). Acum însă, când prestigiul şi notorietatea internaţională, spectaculos amplificate, se vor traduce în vânzări pe măsură, e de aşteptat un val de noi traduceri la edituri de top. Cazul maghiar al lui Imre Kertzes – ale cărui cărţi au sărit brusc, după Nobel, de la o medie de sub 1.000 de exemplare vândute la aproape 50.000 – rămâne un simptom elocvent.
E de prevăzut că şi elogiile la adresa performanţei obţinute de „extrateritoriala“ Herta Müller vor fi depasionalizate, raţionale. Scriitoarea nu va fi aşezată pe un piedestal, păzită cu străşnicie patriotică şi transformată în fetiş de patrimoniu. Nu va contribui la oblojirea complexelor noastre periferice şi nu ne va gonfla, artificial, mândria de a fi români. Dar ne va menţine (auto)critici şi lucizi. Ceea ce e mai mult decât salubru.
