Herta Müller pe scena Teatrului German din Timişoara

Spectacolul timișorean după proza de debut a scriitoarei Herta Müller, Ţinuturile joase, își depășește semnificația culturală și artistică, fiind consonant cu atitudinea civică a cunoscutei autoare, mereu în apărarea libertății și a drepturilor omului.

Într-o perioadă fastă a biografiei sale – cea prezentă- ce duce mai departe câștigurile artistice și culturale ale trecutului imediat, Teatrul German de Stat din Timișoara are pe afiș un titlu, din multe puncte de ve­de­re, semnificativ. Fiindcă spectacolul Țin­u­turile joase, după volumul de povestiri al Hertei Müller, laureată Nobel în 2009 (Edi­tura Humanitas, traducere Al. Şahighian), nu e doar o reușită artistică, ci are și darul să indice într-un fel aspirația înaltă, pe care orice instituție culturală care se res­pectă o are, aceea de a propaga noțiuni mo­rale, cum ar fi, de exemplu, dem­ni­ta­tea, călcată în picioare în comunitatea bă­nățeană evocată de autoare, supusă umi­linței și privațiunilor.

Se încumetă să transfere acest mesaj, din proza bogată în referințe autobiografice a celebrei autoare, o echipă ilustră, formată din Niky Wolcz ca regizor, Helmuth Stür­mer ca scenograf, nu doar înrudiți spi­ri­tual cu scriitoarea, aparținând aceleiași co­munități etnice, ci și capabili să des­lu­șeas­că în lumea Ținuturilor joase, și dincolo de ea, un univers de umanitate mult mai vast, în care ne regăsim, cred, fiecare din­tre noi, șvabi sau nu. Așadar, dacă spe­ci­ficul local și memoria subiectivă, în fine, dacă atmosfera satului șvăbesc evocat e punc­tul de pornire, poate chiar sen­ti­men­tal al acestei întreprinderi, universalitatea trăirilor și a concluziilor e punctul de so­sire pe care îl aplaud.

Văzut în cadrul unei manifestări ce s-a chemat Teatrul German din Timișoara în context eu­ropean, la care au participat și mulți oaspeți străini, de la aus­trieci la sârbi și bosniaci, spectacolul de­vine cu atât mai relevant nu doar pentru ce ne desparte, ci și mai ales ce ne unește în Europa modernă, fără granițe și xe­no­fobii. Personal, am trăit revelația faptului că și ei, nemții, oricât de nemți au fost, trăiau aceleași mizerii ca și regățenii sau moldovenii, ca noi toți, aruncați de istorie pe malul stâng al unui zid discriminator. (Coincidență, când ne-am aflat la Ti­mi­șoara, tocmai soseau pentru muzeu bucăți din Zidul Berlinului, relicvele care fac bi­ne la casa orișicui împotriva uitării.) Exis­tă totuși un plus de tragism în soarta aces­tei populații, evocate aici, fiindcă de­por­tările în Bărăgan sau emigrația au fost „pri­vilegiul“ lor. Ce povestește Herta Müller în cartea ei de debut e tocmai de aceea îm­bibat de nostalgia casei din inimă, cum zi­ce Niky Wolcz într-un interviu, pe care orice dezrădăcinat o are la purtător, casă care nici atunci și nici după nu mai se­măna de fapt cu ea însăși. Înstrăinarea de­vine astfel sentimentul copleșitor, atât în fața cutumelor alterate de vremuri („lu­mea asta pare de nerecunoscut“), ca și în fața destinului care a produs pentru mulți o ruptură definitivă. El ajunge la noi prin­tr-un joc multiplu, fragmentat, de planuri și timpi ai acțiunii, fulgurații ale unui ceas al inimii care bate împotriva uitării, ne­cruțător cu orele istoriei. Prevalează visele urâte, coșmarurile și sunt mai rare amin­tirile duioase ale copilăriei și tinereții care îndeobște domină asemenea evocări, semn că rănile nu s-au închis și un soi de năduf răbufnește la marginea atâtor vieți dis­tru­se. Cu siguranță, mutilarea sufletească de care a avut parte copilul din carte (Herta în­săși), prin ochii căruia e privit trecutul, își spune cuvântul, așa încât chiar și jo­curile copilăriei sau poznele școlarului au cu­loarea cenușie a atmosferei generale, su­focante, dominată de imaginile grotești de la înmormântări sau petreceri rurale, de pro­miscuitatea traiului cotidian, unde po­ezia rezultă din scene precum cea de la baia comunală, în care își amestecă „tăiețeii“ generațiile familiei, sau aceea a mușcatelor plantate în oalele de gătit.

Dacă, din când în când, mai răz­bate câte un dans popular sau o muzică adevărate, iar eroina îmbracă în final costumul șvă­besc, ceea ce ne urmărește e de fapt chipul ei peste care cad bulgării de pă­mânt dintr-un splendid cadru de film su­ge­rând o simbolică înmormântare (film: Bog­dan George Apetri). De fapt, imaginile fil­mate în satul natal al autoarei, Niţ­chi­dorf, urmăresc să pună față-n față locurile reale cu cele imaginate, cum mărturisește re­gi­zorul, excepție fiind acest cadru evo­cat și poate încă unul-două reținute, pre­cum ima­ginea fetiței în zbor pe deasupra turlei bi­sericii. În rest, scena și ecranul se com­ple­tează benefic, iar decorul sintetic al mereu inspiratului Stürmer adună ca în­tr-o lan­ternă magică elementele unui uni­vers când realist, când oniric, expresiv și funcțional. Astfel că, în băltoaca din avan­scenă, cât se poate de realistă, semn al izolării, tronează suprarealist leșul unui cal ce pare că mai respiră sau pâlpâie un te­levizor, pe aici trecând și nebuna satului spre lumea ei de fantasme ce se pre­lun­gește în imaginile fil­mului din fundal. Sce­nariul, alcătuit de Va­lerie Seufert cu unele stângăcii, nu îm­pie­dică totuși compoziția scenică să-și dez­vol­te structurile com­pli­cate, chiar dacă uneori redundante, pusă-n operă de actorii dă­ru­iți din distribuție. Ei realizează portrete gră­itoare din doar câ­teva gesturi sau replici, per­formând cu atât mai mult cu cât dra­ma­turgia nu le dă voie să dezvolte trăiri sau acțiuni, fiind ex­trem de minimalistă. Sunt și interșanjabili, jucând mai multe roluri, unii dintre ei. Îi vom numi așadar pe toți, în ordinea in­dicată de afiș, în­ce­pând cu Eszter Tompa, în rolul fetiței care povestește, și con­ti­nuând cu ceilalți: Mara Bugarin, Ioana Ia­cob, Radu Vulpe, Ida Jar­csek-Gaza, Franz Kattesch, Enikö Blé­ne­s­sy, Daniela Török, Anne-Marie Waldeck, Pa­ul Cebzan, Alex Halka, Silvia Török, Ta­tiana Sessler, Horia Să­vescu, Rareș Hon­tzu, Boris Gaza, Al­jos­cha Cobeț, Olga Tö­rök, Isolde Cobeț, Da­na Borteanu, Florina Birta, Oana Vi­do­ni. //