Pe aceeași temă
1. Așteptându-i pe barbari
Dacă ne închipuim că principala îngrijorare a spaniolilor – și nu numai a lor – e terorismul, ne înșelăm amarnic. Ceea ce-i exasperează cu adevărat pe mulți e, în schimb, turismul, această pașnică și veselă activitate de vacanță, azi mai răspândită ca niciodată în istorie. Cândva, doar bogații și vagabonzii își permiteau să cutreiere lumea (fără a face negoț), de cele mai multe ori doar pe distanțe relativ mici. Azi, un angajat oarecare poate zbura în câteva ore pe cealaltă parte a globului și petrece câteva relaxante zile de concediu pe tărâmuri exotice. Aproape oricine dintre noi este, periodic, turist. Cifrele au explodat, sectorul devenind una dintre marile industrii contemporane. O astfel de mobilitate la nivel planetar nu e haotică, dar nici uniform distribuită. Destinațiile de vacanță și ofertele de divertisment aferente sunt prilejul unei concurențe acerbe, iar publicitatea are, și în acest caz, o pondere decisivă. Alături de strategii durabile ori soluții sezoniere, unii mizează pe evenimente scurte, dar de mare impact. Un festival de muzică anual, de pildă, cu peste 100.000 de participanți veniți din multe colțuri ale lumii pentru nu mai mult de patru nopți de vară. Este opțiunea Clujului de doi ani încoace și chiar autoritățile locale recunosc: Untold a pus orașul nostru pe harta lumii. Cu alte cuvinte, în sfârșit i-a surâs și urbei de pe Someș șansa de a ieși din cvasianonimatul ei.
Chiar așa: de ce ar veni turistul la Cluj? Ca multe alte orașe din Mitteleuropa, Clujul s-ar fi putut mândri cu trecutul său. Dar meandrele istoriei – Horthy intrând triumfal în oraș, Ceaușescu industrializându-l pentru a-i schimba și configurația etnică, Funar scotocind după ruine romane pentru a-i compromite centrul medieval – au otrăvit atmosfera pentru destul timp. Victime colaterale au fost vestigiile imperiale, neglijate, marginalizate ori dosite. Să luăm exemplul lui Sissi, tragica împărăteasă devenită azi și un brand turistic, căruia i se dedicase aici nu doar un pod metalic – nu cine știe ce, dar oricum singurul cu un oarecare farmec azi –, ci și o pitorească promenadă pe dealul alăturat al Cetățuii, unde era amplasat și un bust al acesteia. A rămas doar ruina unui monument gol, într-o zonă ajunsă în paragină și impracticabilă. Dacă la Heidelberg mai întinsul Philosophenweg atrage turiștii, promenada șerpuitoare a lui Sissi e aici aruncată, la propriu, la groapa istoriei. Doar pisicile o mai frecventează. Păcatul lui Sissi pentru (mulți) clujeni? A fost o înfocată filomaghiară. Pe Matia Corvinul l-a salvat, în schimb, parțiala sa ascendență românească (să remarcăm în treacăt cât de jenant e să auzi încă, chiar din gura oficialităților, cum i se schimbă numele în Matei, dovadă doar a unei crase inculturi într-o țară cu pretenții creștine: Matia s-a alăturat grupului restrâns al apostolilor, printre care și Matei, doar după moartea lui Iisus, pentru a-l înlocui pe Iuda, care se sinucisese), pe care Funar a vrut s-o exhibe printr-un citat patetic din Iorga.
Dar dacă trecutul e așa problematic, ce se întâmplă cu prezentul, arhitectural vorbind? Din păcate, nu se întâmplă mai nimic, singurele noi edificii publice mai răsărite fiind o sală polivalentă și un stadion. Prima pare o versiune actualizată a Palatului Telefoanelor din anii ’60, în timp ce al doilea atrage microbiști ori fani – cum echipa locală Universitatea e în liga a treia, accentul cade pe muzică –, dar e departe de impactul estetic (și turistic) al cuibului de pasăre din Beijing ori al ochiului din Atena. Dar dacă nu orice oraș își poate permite o Operă memorabilă precum Sydney, arhitectura contemporană te poate pune pe hartă – mai stabil ca Untold – cu o inedită stație de transport public ori cu un pod dincolo de banal, dacă nu cu un muzeu. Oare nu se putea realiza și pe Someș – căruia i se tot dedică întâlniri și dezbateri – o Murinsel ca la Graz? Ce să mai vorbim de un edificiu pentru arta contemporană, contrapunctic ca un Centre Pompidou, care să fie mai mult decât un spațiu industrial dezafectat și reconvertit – o modă occidentală ajunsă și la noi – și să imprime astfel o identitate vizuală semnificativă (și atrăgătoare de turiști) unui oraș care se tot laudă cu destinul fabulos al lui Adrian Ghenie. Cât despre Muzeul de Artă – care riscă să rămână și fără barocul Palat Bánffy –, să menționăm câteva expoziții europene din, de pildă, vara lui 2015, care par încă imposibile la Cluj: Alberto Giacometti la Landerneau – o comună din Bretagne –, foviști și nabis la Saint-Tropez, Matisse și contemporanii săi la Martigny – un orășel din Elveția –, Canaletto la Aix-en-Provence, Andy Warhol la Metz, Jeff Koons la Bilbao, avangardiștii ruși la Monaco – toate în localități mai mici sau comparabile cu Clujul. Acum câțiva ani, Festivalul Enescu începuse să se extindă și aici, unde au sosit câțiva distinși barochiști și chiar Boris Berezovsky. Anul acesta, în afara unui concert cu filarmonica locală, au rămas doar transmisiuni din Capitală într-un cinematograf. Cât privește teatrul, festivalul Interferențe, oricât de meritoriu, poate doar să-ți facă poftă de cel de la Sibiu, cu garnitura sa incomparabilă de celebrități ale momentului. Așa încât, cu excepția celor 10 zile de TIFF, singura ofertă mai serioasă de turism cultural rămâne cealaltă muzică: pop, rock, electro etc. La dispoziția acestora s-au pus cele două recent construite edificii, noi temple ale culturii populare.
Untold a produs însă un salt de calitate: turismul de masă a irumpt brutal în viața clujenilor. Și cum o astfel de invazie nu putea să nu producă și disconfort, au intrat în joc tranchilizantele publicitare: pe un site oficial, un taximetrist privea extaziat festivalul drept întruparea „idealului omenirii“, un fel de Oda bucuriei în variantă electro, în care patetica înfrățire devine petrecăreață. Un astfel de carnaval a avut însă și un altfel de preț. Prima atracție a fost programul: unde mai poți gusta, în plin centru urban, patru nopți albe de decibeli dezlănțuiți? Pentru distracția a zeci de mii de turiști a contat puțin că mai multe alte zeci de mii de localnici n-au putut dormi – în plus, căldura infernală nu lăsa nici alternativa ferestrelor închise, o măsură oricum de o minimă eficiență în majoritatea cartierelor. O altă atracție a fost locația: unde mai poți îngrădi un imens spațiu public – în acest caz, principalul parc al orașului – în jurul unui stadion central? Astfel încât spectatorii să nu se plictisească pe scaunul lor de stadion, ci să se preumble printr-un improvizat parc de distracții printre copaci și pe malul unui lac. Și, mai ales, unde comerțul să duduie cu sârg, pe măsura muzicii. Dar nu acesta a fost singurul viol. Inevitabil, toți acești turiști au avut nevoie de spații de cazare. Cu toate hotelurile și hostelurile pline, marea majoritatea au închiriat de la localnici. Toți au de câștigat – o afirmație a autorităților care ar trebui să ne pună pe gânduri, fiindcă pare un implicit apel la evaziune fiscală. Chiriile pentru câteva zile au fost, cu aceste ocazii, mai mari chiar decât cele lunare obișnuite, astfel încât unii s-au mutat la prieteni mai puțin lacomi pentru a profita de ocazia de a-și fructifica apartamentul propriu. Ca să revenim la spaniolii menționați la început, de ce oare se revoltă împotriva turiștilor care-i îmbogățesc? Tocmai fiindcă aceștia, în general cazați neoficial în apartamente împânzite prin oraș, sunt tentați de principiul mușcă și fugi: ce le pasă dacă peste câteva zile pleacă și nimeni nu le poate, practic, cere socoteală, orice ar face? Proprietarii îi tolerează pentru câștigul (neimpozabil), iar vecinii nenorocoși trebuie să le suporte comportamentul, deseori intolerabil pentru comunități cu grad sporit de civilizație. Astfel încât nu nopțile au fost, pentru unii clujeni, cele mai rele, ci zilele. Unii petrecăreți și-au continuat Untold-ul în apartamentele închiriate, cu muzica bubuind – ca la festival – și cu o totală nepăsare față de vecini. Dacă unii dintre aceștia îndrăzneau să le atragă atenția, invocau banii plătiți și spiritul general de petrecere – cam ca atunci când microbiștii, după o victorie, îi obligă pe unii trecători să nu cumva să se sustragă de la entuziasmul generalizat. Și le râdeau în nas, trântindu-le ușa și continuând petrecerea.
Am putea gândi că e vorba de chestiuni minore, de disconforturi inerente conviețuirii, mai ales într-un oraș mare și înghesuit. Dar am putea privi astfel de atitudini drept semnificative într-un context mai larg. Captivi într-o dinamică politică în care liderii par atât de nocivi încât asociem (aproape isteric) simpla lor cădere drept mântuitoare, uităm prea ușor că societatea e chiar serios fragmentată moral. Cu alte cuvinte, destui dintre noi nu doar nu ne respectăm minimal vecinii, dar suntem și departe de sfatul evanghelic: „precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceţi-le și voi asemenea“. Preocupați excesiv (și aproape exclusiv) de spațiul privat, suntem departe de virtuțile minimale asociate spațiului public – fundamentul politicii. De pildă, un clujean iubitor de plimbări frecvente pe dealul Cetățuii – unul dintre locurile verzi încă fermecătoare, parcă mai bine neglijat decât neinspirat reamenajat – va fi neplăcut surprins să observe ce lasă în urmă vizitatorii vesperali, veniți să admire panorama. Seară de seară se presară (la mică distanță de nenumăratele coșuri de gunoi) resturile consumului în aer liber. Mai rău decât atât, în același ritm frenetic se împrăștie cioburile sticlelor sparte după golire. Date fiind frecvența și amploarea fenomenului, e greu de crezut că e vorba de câțiva bețivi ori de puținii vagabonzi. De fapt, destui clujeni spurcă orașul – trebuie doar să plimbi un câine pentru a începe, preocupat de ce ar putea îmbuca pe stradă, să observi mai bine câte lucruri pot arunca oamenii în locurile publice. Să luăm un alt exemplu: între parc și clădirea Operei/Teatrului Maghiar e o trecere de pietoni. Dat fiind un semafor la nu mulți metri, ușor se face o coadă de mașini. Pentru cel ce trece des pe acolo, nu va fi greu să observe că trecerea de pietoni e, în aceste cazuri, de mai mult de 90% din dăți ocupată de o mașină, cu totală nepăsare față de trecători. Iar o observație adresată șoferului se termină, nu o dată, cu o înjurătură drept răspuns. O chestiune minoră? De la această lipsă de considerație față de ceilalți și față de spațiul comun începe degradarea conviețuirii urbane. Cel ce e nedrept în cele mici e nedrept și în cele mari.
(Va urma)