Pe aceeași temă
Omul e o ființă versatilă. Pe acest fond, deciziile politicii (culturale) pot căpăta un rol semnificativ în ecuațiile conștiinței. De pildă, se pot înmulți arghirofilii – într-o lume în care capitalismul a făcut de mult o virtute din ceea ce tradiția noastră filocalică identifică drept unul dintre cele opt duhuri ale răutății, nuanțele sunt decisive. Mai ales la Cluj, unde gustul câștigului facil, dar consistent, a avut deja o epocă de glorie: Caritas-ul anilor ’90. Nici nu am bănui câți clujeni onorabili de azi și-au început impetuos carierele patrimoniale intrând în jocul lui Ioan Stoica. Nu întâmplător orașul dispune acum de cea mai dezlănțuită piață imobiliară din țară, deși construcțiile publice nu sunt capabile să-l pună pe hartă. Să luăm cazul francez al noilor muzee în orașe de provincie. Centre Pompidou din Metz – o localitate mai mică și mai puțin populată decât Clujul –, proiectat de japonezul Shigeru Ban, după patru ani de la inaugurare (în 2010) avusese deja două milioane de vizitatori. La Orléans, Rennes, Marsilia, Dunkerque și Besançon, Frac – fondurile regionale de artă contemporană – și-au deschis câte un nou muzeu, urmate în curând de cel de la Bordeaux. E de la sine înțeles că arhitectura acestora e una pe măsură. La Lens s-a deschis la sfârșitul lui 2012 o filială a Muzeului Louvre, cu aproape un milion de vizitatori în doar primul an. În fond, exemplul orașului basc Bilbao, relansat economic după deschiderea unui muzeu al Fundației Guggenheim – opera memorabilă a lui Frank Gehry – în 1997, e o lecție la care au fost atenți și alții. Nu clujenii, atât de mulțumiți cu tezaurul privat în detrimentul celui public.
Cui îi datorăm acest deficit de artisticitate într-un oraș care e tentat de seducții facile în locul celor durabile? De la Funar ne-au rămas o serie de statui și monumente, dar ar fi ridicol să ne lăudăm cu ele – ar trebui, în schimb, să învățăm o dată ce perdant a devenit, chiar și estetic, naționalismul. Gropile fostului primar s-au astupat, băncuțele tricolore au revenit la culori mai firești, dar politica culturală locală nu a făcut saltul așteptat. Nici nu-i de mirare, dacă un simpatizant al Noii Drepte și al Partidului România Unită, fost șef de cabinet al lui Funar, fost candidat al lui Becali, tocmai a fost promovat mai-marele culturii în primăria clujeană. E drept că actualul primar încearcă să împace și capra, și varza: pe de o parte, oportunele Zile maghiare, pe de alta, tergiversarea penibilă a inscripționării bilingve ori brusca răzgândire în cazul redenumirii străzii „Radu Gyr“ – să nu credem că astfel de decizii nu tulbură apele. O jurnalistă locală, de pildă, l-a prezentat cu această ocazie pe bardul legionar al temnițelor în antiteză cu Jenő Szervátiusz, alternativa toponimică, un sculptor local în grațiile fostului regim; unul ar fi suferit eroic pentru anticomunismul său, în timp ce celălalt ar fi profitat de beneficiile statului terorist. Astfel de confuzii nu fac deloc bine unui oraș și așa restant la o confruntare lucidă cu trecutul. Oricum, înainte de a nădăjdui la statutul de Capitală europeană a culturii, Clujul are nevoie de ceva mai mult spirit vizionar.
2. Grădini și bâlciuri
Un străin care s-a plimbat prin parcul central al Clujului la circa o lună de la Untold putea bănui că au avut loc în zonă mai multe crime. Diverse porțiuni erau circumscrise de benzi subțiri bicolore, precum vedem în filme că fac polițiștii când vor să protejeze de intruși locul unde s-a găsit un cadavru. Era vorba, de fapt, de o măsură destinată semănăturilor reparatorii, dar un viol colectiv chiar avusese loc. Asupra parcului, invadat brusc, fără milă, rapid ros ca de o molimă – între timp, o furtună a făcut prăpăd și printre copaci, poate mai vulnerabili și printr-o îngrijire îndoielnică –, cu precădere acolo unde tronaseră instalațiile comerciale, una dintre mizele marii afaceri. Cum spuneam, parcul e doar o victimă colaterală ca nouă anexă (de facto) a stadionului. Dar Untold a fost doar momentul cel mai spectaculos al noii politici „culturale“, care transformă periodic de câțiva ani zone ale orașului într-un fel de parcuri de distracții. Este vechea tradiție a bâlciului – o plăcere umană cu totul legitimă, orice ar spune snobii. O combinație de degustări, jocuri și exhibiții, într-o reconfortantă toleranță generală. Problema este confuzia dintre un parc de distracții și o grădină publică. Clujul stă oricum foarte prost cu acest din urmă refugiu, pe care orice turist și-l dorește, oriunde, după câteva ore de flanat. Ceea ce lipsește printre birocrații locali e conștiința virtuților imprescriptibile ale unei grădini publice. În primul rând, se ignoră impenitent venerabila tradiție a designului de grădini – un alt handicap turistic serios. Să luăm doar exemplul unor orașe înfrățite cu Clujul, pe care administrația locală sigur le cunoaște mai bine. Putem bănui că funcționarii săi s-au plimbat prin Grădina Ducală din Parma, prin vechile grădini de lângă Viterbo – Bomarzo, Vila Lante, Palatul Farnese ori Castelul Ruspoli –, prin Grădina Darcy din Dijon, prin Parcul Procé din Nantes, prin Parcul Rinului din Köln, prin Grădina celor două Turnuri din Namur, prin Parcul Maksimir din Zagreb, prin Grădina Chinezească din Suwon ori prin Parcul Ibirapuera din São Paulo. Ce să mai vorbim de recursul la land art, care probabil are dezavantajul că ar face mai problematice viitoarele vandalizări ale parcului. Cel puțin așa ne-am aștepta, dată fiind promptitudinea cu care, în epoca Ordonanței 13, s-a intervenit împotriva unor graffiti cu politicieni între bare pe monumentul eroilor neamului. Până atunci, „reabilitarea“ parcului – cu bani europeni – de acum câțiva ani nu doar a rărit copacii, dar i-a pricopsit pe plimbăreți cu alei banale pentru ochi și chinuitoare pentru tălpi. Ce-o fi fost în capul proiectanților? – o întrebare similară și pentru unele zone centrale mai recent pietruite, unde probabil s-a urmărit o senzație de inedită tortură medievală; dacă peisagistica e în criză, iată că nici cu priceperea tehnică nu excelăm. Secularul plop canadian – stârvul său a ajuns lângă toaletele grădinii botanice – a dispărut de lângă stadion, în schimb sunt azi bine implantate gheretele comerciale. Periodic acestea se extind, cu îndrăzneală crescândă, până spre capătul opus al parcului, căci ce-ar fi muzica fără bere, pop-corn ori colaci secuiești? Dacă acestora le stă bine uneori în piața centrală, oricum săracă în vegetație, nu prea au ce căuta într-o grădină publică. Tentația e însă mare: dacă la o ediție precedentă organizatorii Jazz in the Park invocau o grijă infinită pentru orice milimetru de verdeață, anul acesta au propus nu doar un prolog muzical pentru Untold, ci și unul comercial, iar epilogul l-au asigurat (în premieră) maghiarii, grijulii cu orice piatră a orașului-comoară, dar mai selectivi cu ierburile sale. O grădină publică nu e doar un contrapunct într-un oraș betonat și asfixiat. Nu e nici doar o oază de tihnă într-o lume epuizată de tracasare și goană. Și nici doar o resursă serioasă pentru trupurile noastre vulnerabile – pneumologii europeni tocmai reuniți la Milano au decretat beneficiile sale pentru astmatici, de pildă. Grădina are o miză spirituală, iar creștini, cum suntem, ar trebui să știm bine că destinul umanității se mișcă pe traseul Rai-Ghetsimani-Noul Ierusalim. E chiar de mirare că Biserica noastră strămoșească nu apără cu dinții grădinile publice, cu puternicele lor valențe simbolice – ce-i drept, a uitat să se ocupe și de arghirofili; dacă vrem să înțelegem mai bine de ce Ortodoxia îi invocă atât de des pe săraci, dar se însoțește atât de des cu bogații, merită să revedem Leviathan, implacabila parabolă a lui Zviaghințev. Dar dezinteresul pentru grădini în favoarea bâlciurilor denotă și gustul politicii locale pentru beneficii efemere în detrimentul sustenabilității. Copacii ne reamintesc că nu orice e fructul unei voințe grăbite și nici inevitabil destinat mațelor vorace. Între timp, rolul de tihnită grădină publică a Clujului i se potrivește mai bine cimitirului central.
3. Industriile culturale
Teoria critică a încercat să ne pună în gardă în privința narcozei consumului cultural de masă. Era lecția lui Marx, care identificase mizele șirete ale ideologiei – acea poveste de adormit furia năpăstuiților –, aplicată epocii de glorie a Hollywoodului. Și totuși, dacă suspiciunea consecventă față de bunele intenții capitaliste e de reținut, disprețul implicit față de genurile culturale minore e de reconsiderat. Între timp, acestea s-au instalat și mai comod nu doar în inima publicului, ci și în conștiința comentatorilor. Graffiti, benzi desenate, manele, romane polițiste, soap operas, electronic dance music – toate potențează azi cultura. Democratizarea pare să fie ireversibilă, dar, dacă vechile rigide ierarhii și-au pierdut prestigiul, axiologia nu s-a evaporat. Persistă diferențe între resursele estetice ale fiecărui gen, iar relativizarea canonului e departe de confuzia criteriilor. Între timp, maestrul de ceremonii a continuat să fie, mai dezlănțuit ca niciodată, publicitatea. Cu alte cuvinte, contează cât vinzi, nu ce vinzi. Din păcate, cultura clujeană prinde pe zi ce trece gustul cantității în locul calității. Chiar și TIFF – o indiscutabilă poveste de succes – se laudă cu numărul crescând, de la an la an, al spectatorilor, locațiilor, proiecțiilor ori evenimentelor conexe. Dar dacă judecăm doar după calitatea ofertei cinematografice, putem bănui că investițiile au, totuși, alte priorități decât un consecvent program estetic. E de mult trecută vremea când Leul, Ursul și Palmierul, toate de aur, soseau deodată la Cluj. Cazul Comedy – care tocmai sare ediția din acest an – e și mai elocvent: anul trecut a supraviețuit inventând oferta publicitară a filmelor din țări exotice – mult mai ieftine, dar greu de prețuit. Într-o lume dominată de sociologia like-urilor, popularitatea pare decisivă, dar aceasta nu-i un criteriu de excelență culturală. Oricât de versatilă, dialectica dintre calitate și consum nu va fi niciodată înlocuită de o simplă strategie de marketing. Partea proastă e că în spatele a nenumărate festivaluri, mai mici sau mai mari, prosperă mediocritatea. Și dacă am lua la bani mărunți, fără false pudori, producțiile diferitelor instituții culturale ale orașului am identifica, dincolo de unele remarcabile excepții, prea multe rateuri și destule imposturi. Calitatea are nevoie, indiscutabil, de condiții prielnice. Și de strategii instituționale cel puțin inspirate. Un spectacol de teatru, de pildă, pentru a conta, dincolo de aplauzele amăgitoare de la premieră, are nevoie nu doar de actori spumoși, ci și de un text cu miză și de un regizor cu viziune – ceea ce depinde de opțiunile directorului, care stabilește repertoriul și colaborările. A fost cazul fericit al Teatrului Maghiar – cu bani și ungurești, ce-i drept –, care nu a gândit doar de pe azi pe mâine, ci programatic (să sperăm că va reuși să se recalibreze și după inerentul sfârșit de ciclu). Dar de prea multe ori, în atâtea alte cazuri, cultura e doar un joc de artificii. //
Prima parte a articolului poate fi citită aici.