Pe aceeași temă
Impresionanta a fost dintru inceput, in scrisul Ioanei Nicolaie, incapatanarea dulce a sinceritatii - o alta sinceritate decat cea curenta in noua literatura, care recurge deliberat la transcrierea bruta, brutala chiar, a trairilor, la suspendarea reflexiei in favoarea stop-cadrului radiografic asupra realitatii. Ioana Nicolaie scrie cumva ravasita de spectacolul sinelui, in fata caruia se asaza nu cu narcisismul comun poetilor, ci cu uimirea sfioasa a revelatiei private. Neorgolioase, ignorand modele si asteptarile cititorului, versurile din Credinta, Nordul si Cerul din burta rasplatesc un infinit ascuns si desfacut de fiecare data ca un cadou nemeritat. De aici si tristetea, laitmotivul consemnat de aproape toate recenziile la cartile autoarei.
Ioana Nicolaie a scris pana acum o poezie tulburatoare prin puritate si prin substanta necomuna din care e facuta: in loc de carne, mai degraba un condensat vegetal care sufera cu seninatate resemnata; in loc de rasparul rebel, atat de caracteristic generatiei literare din care face parte, un ethos al iertarii ab initio, adoptat cu indarjire, pe post de armura. S-ar mai putea vedea la Ioana Nicolaie, cea de pana acum, rabdarea cresterii, o revenire fara rescriere a experientelor succesive ale varstelor si care - ca mai de mult in cazul Anei Blandiana - ii pregateste poate un vast platou de explorat din punct de vedere poetic, fara dramatismul ascensiunilor, dar cu beneficiul enorm al cuprinderii si al coborarilor.
Romanul O pasare pe sarma*, cu care apare acum in librarii, pare sa renunte la unele dintre sansele poeziei. Nu e autofictiune - insista autoarea in mai multe interviuri -, dar pare, de la bun inceput, o descarcare de povara propriei experiente. Atat si nimic mai mult. De-abia daca, in epica destul de vioaie, isi ingaduie cate-o privire neprozaica asupra vietii. In rest, viata si viata, asa cum este ea. Din versurile lui Leonard Cohen, alese in titlu si ca motto ("Like a bird on a wire/ Like a drunk in a midnight choir/ I have tried in my way to be free"), ultimul da cu adevarat cheia: cum sa fii liber, o cautare care echivaleaza cu tineretea, de multe ori cu esecul, aproape intotdeauna cu suferinta obligatorie.
Povestea e dintre cele de langa noi: o fata din provincie vine la Bucuresti, proaspata studenta la Litere. Fara un ban, trebuie sa se descurce. Inapoi nu mai e drum, acasa inseamna o drama aproape cicatrizata (fusese mereu o punte rupta intre parinti), invelita cu grija in multe straturi fosnitoare de uitare, respectuos si funebru in acelasi timp, cum faci cu lucrurile dragi, dar definitiv stricate. Urmeaza, pretinde autoarea intr-un interviu, "un roman picaresc", fiindca Sabina Seni trece prin multe, carandu-si prea des de colo-colo valiza mare, urata si incomoda. Hotii ii fura din geanta prima bursa; face pe manechinul viu intr-o vitrina (poate experienta cea mai artista a celor patru ani), pe vanzatoarea intr-un fastfood arabesc, pe comis-voiajorul pentru supervase de bucatarie, in fine, pe patronul la negru, in bine cunoscuta scoala de afaceri numita camin studentesc. Suntem inca in anii ’90, cu bani putini, cu marfuri proaste carate cu rucsacul de prin angrouri. Bantuim cu Sabina prin cotloane amarate inchiriate la bloc, prin spaimele ei de blatista pe troleibuzul 69, prin camere de camin pline de gandaci si mirosind a mancare facuta pe resou, printre teancuri de cursuri si zile de chiul, cu povesti de boala si de moarte ori de salvare norocoasa, petrecute in spatele usilor scorojite din caminul "Fundeni". Ce se vede aici e un fel de ghettou, o lume care incepe, dar incepe prost, in care tinerii se tin o vreme strans unii de altii, ca sa treaca primele punti primejdioase ale vietii. Nimic nu-i mira, nimic nu-i scandalizeaza. Nimeni nu judeca pe nimeni. Slujbe la cazinou sau ca dama de companie, la un radio de sectanti, baby sitting, impusca francul... Droguri sau alcool, saracie sau noroc, dragoste sau razbunare, toate fac parte din mica lor rezervatie de viitori supravietuitori.
Cei patru ani de studentie ai Sabinei Seni nu sunt totusi o sarja la adresa Romaniei asa de prost tocmite dupa ‘89, ci mai ales o trista poveste de dragoste, despre incredere, inocenta si maturizare. Eman (Emanuel) e un trisor sentimental cu staif, arborand diplome de false studii de Drept International la Paris. O castiga prin delicatete, dupa ce o salveaza de un vagabond care-o atacase-n in scara blocului. Langa el va cunoaste, insa, drumul de la iluzie la realitate. Cu toate astea, junele profitor deghizat romantic ii slujeste Sabinei de calauza, asa cum mergi prin ceata pe urmele fiarei care te-ar putea sfasia daca s-ar intoarce. Cuplul din centrul cartii este si singurul in prim-plan, ceilalti vin si trec, mai mult nume decat portrete, mai mult situatii si povesti decat oamenii vii.
Ce scoate totul din banal e indaratnicia tacuta, eficace, taraneasca, de tipul "ori-ori", de a iesi la lumina abandonand din mers, intotdeauna cu un ceas mai tarziu decat ar fi trebuit, balastul toxic. Daca vreti o poveste ca viata, melancolica, amaruie, dar cu buna memorie a dulcelui spre care tanjim, O pasare pe sarma e cartea potrivita.
Sa vedem, insa, unde nimereste sinceritatea sfioasa a Ioanei Nicolaie. Cel putin trei romane din ultimii ani vorbesc despre aproximativ acelasi lucru: Bagau de Ioana Bradea, Legaturi bolnavicioase de Cecilia Stefanescu, Un an in paradis de Liliana Corobca. Daca n-ar fi vorba doar de literatura adevarata si de aceeasi tema, galeria pomenita s-ar inscrie in inutila categorie a "prozei feminine" de ultima ora. Forta diversitatii sare, insa, in ochi: de la suferinta disperata si razbunatoare a eroinei din Bagau (o tanara care-si castiga existenta lucrand intr-un call-center erotic) la farmecul abulic al derapajului din Legaturi bolnavicioase (experienta amestecata a prieteniei si a bisexualitatii) e drum lung pana la martirajul neglorios din Un an in paradis (tanara basarabeanca ajunsa sclava sexuala in Occident), si inca si mai lung pana la timida coborare in infernul cotidian a eroinei Ioanei Nicolaie. Bucla pe care ea o face sub linia de plutire e mica, pasarea se urca repede la loc pe sarma, iar lectia e incasata doar in carnea vie a sensibilitatii.
In fapt, ce apropie aceste patru carti e scrierea aceluiasi moment, al iesirii din crisalida a eului feminin, cu zig-zag-ul personal in cautarea iesirii, cu vocatia contradictorie a supunerii si a eliberarii.
Literar vorbind, romanul Ioanei Nicolaie n-ar sta foarte bine infipt pe piata literara fara volumele de poezie dinainte. Pagini foarte bine scrise alterneaza cu altele naive, re-compuneri constiincioase ale mediului studentesc din camin. Din cand in cand, cumintenia scriiturii e sparta de cate o imagine izbitoare, coborand direct din poezie ("i se facea tandari tineretea") sau din Boris Vian: "…Eman o sa revina. (…) Nu-si putea inchipui nici macar o zi fara el. In garsoniera incepuse sa bureze usor. Un nor dolofan de departe trasese zavorul. Avea sa iasa spre unsprezece, cand Eman descuiase usa usor".
Singura cu ea insasi, Sabina iese mult mai bine de sub pana prozatoarei. In contact cu ceilalti - pare scoasa dintr-un scenariu care-si asteapta regizorul. De altminteri, dupa O pasare pe sarma s-ar face lesne un film "in genul tinerilor", emotionant, convingator prin dreapta privire asupra lumii, care-si ia drept repere linia propriului destin si cerul instelat de deasupra. Nu suna a scenariu acest final? "Isi scoase carnetelul si incepu sa scrie ceva. Despre ea insasi ca un coridor luminat. Despre usile deschise intr-o parte si-n alta. Despre prietenii intorsi cu spatele, care se pregatesc sa iasa prin ele. Eman e la un capat deja surpat. Incearca sa-i mai faca semne cu mana, dar ea nu-si ridica privirea: mai are atatea de scris pana jos…"
* Ioana Nicolaie, O pasare pe sarma, Editura Polirom, 2008, 253 pag.