Pe aceeași temă
La câteva decenii după moartea sa din 1980, căreia i-a urmat atunci rapid expirarea Iugoslaviei, altfel, o țară care a fost în mare parte și creația sa, Josip Broz Tito este și astăzi perceput ca o figură charismatică, aparținând unei sfere a extraordinarului.
Legenda îl descrie ca pe un faimos lider militar și luptător de gherilă antifascist care i-a ținut în șah pe naziști și l-a sfidat pe Stalin. Apoi, a devenit un campion al păcii care a luat apărarea națiunilor mici. Se simțea acasă pe moșiile imperiale și mai ales în reședința sa de lux retrasă de pe insula Brioni, unde primea omagiul regilor, împăraților și liderilor comuniști. În ciuda limbajului stângaci, a hiperbolizării contextuale, precum și a unor erori care puteau fi evitate, cartea semnată de William Klinger și Dennis Kuljiš încearcă să demitizeze legenda lui Tito și în multe privințe chiar reușește.
Armata sa de partizani a ajuns să fie tratată ca o forță aliată egală de către Churchill și trimisul său special pentru războiul iugoslav, Fitzroy Maclean. O imagine benignă a persistat în ciuda faptului că Tito poartă responsabilitatea pentru mai multe acte de cruzime în masă decât orice alt lider comunist european, cu excepția sovieticilor. A fost considerat un negociator abil în afacerile internaționale, de la tranzacții obscure la cea mai fină diplomație. El a fost un maharajah cu adâncimi machiavelice, iar această carte bine documentată merită atenția celor care doresc să privească dincolo de statuia atent șlefuită.
În tinerețe, Tito fusese cât pe ce să emigreze în Statele Unite și s-a lăudat că, dacă ar fi făcut-o, ar fi devenit cu siguranță milionar. În schimb, a fost înrolat în armata austro-ungară și ulterior capturat pe frontul de Est în Primul Război Mondial. În timpul prizonieratului din Rusia, aderă la Partidul Comunist, iar la începutul anilor ’20 devine un agitator comunist în Zagreb. Lăcătuș fără educație formală, a devenit cadru revoluționar, pregătindu-se să devină agent al Cominternului în anii 1930. Temperamentul său îl predispunea pentru munca de informații. Încrezător în sine, ager și secretos, era un supraviețuitor înnăscut, dar și un individualist natural.
Capacitatea de a organiza o rezistență formidabilă împotriva forțelor Axei după ce Hitler a invadat Iugoslavia în aprilie 1941 l-a transformat într-o importantă personalitate europeană. Germanii l-au luat în serios și, la un moment dat, au negociat cu el, permițând trimișilor săi de încredere să fie scoși din zonele sălbatice din Bosnia și conduși la Zagreb pentru discuții.
Autorii nu au dificultăți în a arăta partea crudă a lui Tito, care a generat și teama adversarilor. De exemplu, în 1936, pe când se afla la Moscova, nu a avut o problemă cu denunțarea tovarășilor care nu inspirau încredere și contestau linia partidului. Erau văzuți drept „facționiști” și mai târziu avea să-i epureze pe cei ca Milovan Djilas, camaradul său de război, dacă ideile lor se îndepărtau de ale sale. Și nici nu a ridicat un deget pentru a salva intelectualitatea și pe activiștii partidului comunist croat aflați în închisoare, înainte ca ustașii să ajungă la ei în 1941.
Naivitatea lui Churchill
Și totuși ceea ce a contat cel mai mult pentru Winston Churchill a fost stăpânirea tehnicilor de război atipic pe care le dobândiseră partizanii săi. Maclean, trimisul său la firul ierbii, era „fascinat de Tito. L-a văzut... în luptă; i-a înțeles natura dominantă, i-a înțeles energia și încrederea totală în sine. Știa deja că Tito nu se afla în buzunarul lui Stalin”. Presupoziția era că o Iugoslavie sudată într-o entitate creată de această figură cameleonică ar fi fost o forță de echilibru în Europa postbelică. A fost o judecată naivă, pe care puțini dintre istoricii britanici specializați în Tito și Iugoslavia au recunoscut-o.
Tito avea planuri nu doar pentru propria țară, ci și pentru o mare parte din litoralul nord-mediteraneean, planuri care au intrat în coliziune cu Marea Britanie. În schimbul faptului că și-a folosit soldații pentru a lupta împotriva germanilor în Tirol, a cerut propriul său centru de ocupație în Viena. Totodată, într-un episod cu adevărat rușinos, 4.000 de ruși albi și 11.000 dintre membrii familiilor lor au fost livrați comuniștilor dispărând fără urmă. Aceștia nu fuseseră niciodată cetățeni sovietici și predarea lor nu era nici măcar în conformitate cu Acordul de la Yalta. O parte din operațiunea Keelhaul a implicat, totodată, oferirea „pe tavă” a aproximativ 70.000 de colaboraționiști care se predaseră aliaților occidentali în Austria.
Mai mult, Tito a fost necruțător față de grupurile a căror etnie nu se potrivea planurilor sale pentru o Iugoslavie aparent construită pe „frăție și unitate”. De exemplu, în 1936, în Rijeka trăiau aproximativ 54.000 de italieni. Până în 1948, mai rămăseseră doar câteva mii, ceilalți fiind expulzați sau uciși. Nu este deloc exagerat să spunem că Tito a stabilit parametrii morali în cadrul cărora Slobodan Miloșevici a funcționat ulterior pe măsură ce Iugoslavia comunistă s-a dezintegrat într-o harababură de crime motivate politic.
În 1945, britanicii fuseseră impresionați în principal de capacitatea lui Tito de a folosi forțele aflate sub comanda sa pentru a răspândi rezistența împotriva Wehrmacht-ului în sudul Franței și pentru a prelua controlul unei mari părți din nordul Italiei. Autorii merg mai departe susținând că „după război, armata secretă a lui Tito controla regiunea dintre Muntele Olimp și Pirinei”.
Pe plan intern, Tito a renunțat la Acordul de la Yalta, care îl obliga să împartă puterea cu non-comuniștii. Văzând direcția în care bătea vântul, Churchill l-a consultat pe Maclean în 1944: „Ai de gând să faci din Iugoslavia casa ta după război?”. Maclean a spus că nu. La care, Churchill a răspuns: „Nici eu. Și (...) cu cât ne îngrijorăm mai puțin de forma de guvernare pe care o instaurează, cu atât mai bine”.
Ruptura de Stalin
Tito a optat imediat pentru comunismul deplin, renunțând la etapa intermediară a frontului național. A fost cel mai fidel discipol al lui Stalin în ceea ce privește implementarea democrației populare. Eliminarea inamicilor etnici, colectivizarea și o economie planificată de la centru erau reperele noii ordini. Dar Stalin devine tot mai exasperat de proiectele independente ale lui Tito, care încuraja separatismul în Italia și planifica schimbări de regim în Grecia. Sovieticii ar fi vrut ca orașul Trieste să fie un port liber internațional, o zonă tampon între Iugoslavia și Occident, lucru pe care Tito nu l-a acceptat niciodată.
Ruptura a survenit în 1948, când Tito a respins cererea Moscovei de a forma o uniune bulgaro-iugoslavă. O astfel de formulă ar fi făcut mai ușoară o posibilă îndepărtare a sa de la putere. Excomunicarea sa din biserica comunistă nu avea nimic de-a face cu doctrina comunistă, ci avea legătură cu strategia de răspândire a puterii comuniste în Europa. Potrivit autorilor, Tito a visat la un imperiu est-mediteraneean și a disprețuit ideea de a conduce o provincie dependentă într-un monolit condus de la Moscova.
Vizita făcută în 1954 în Grecia regalistă, un regim pe care ani buni a încercat să-l răstoarne, a fost un indiciu inconfundabil al jocului său dublu. Ministrul de externe al Marii Britanii, Anthony Eden, îl vizitase deja și a cerut Statelor Unite să-l susțină financiar pe Tito. Dar Marea Britanie fusese păcălită (la fel și SUA).
Liderul mișcării de nealiniere
Cartea demonstrează convingător că Tito a jucat un rol major în încurajarea Egiptului de a naționaliza Canalul Suez. El l-a văzut pe președintele Nasser ca pe un spirit înrudit, un populist neîngrădit de ideologie. Mai mult, Tito a căutat să pună capăt stăpânirii franceze în Algeria, înarmând rebelii și oferindu-le susținere diplomatică. El a reușit să-și asume acest rol disruptiv pe fondul apariției mișcării de nealiniere al cărei lider a devenit ulterior.
Până la începutul anilor 1960, cititorului i se administrează o analiză rece și adesea mult prea plauzibilă a planurilor lui Tito de a-și proiecta influența într-o lume periculos de divizată. Dar pentru perioada 1961-1980 se conturează un veritabil jurnal de călătorie cu observații cinice despre liderii controversați pe care ajunge să-i viziteze. Aflăm astfel că timp de câteva luni în 1961 a condus un escadron naval pe coasta de vest a Africii, vizitând câteva dintre statele care-și câștigaseră independența. Era însoțit nu doar de Rolls Royce-ul său, dar și de ținute de seară pe măsură. În luna septembrie a aceluiași an, Tito avea să întâmpine la Belgrad zeci de lideri ai noului bloc neutralist. Un an mai târziu, China invada India și sufletul său pereche Nehru cerea ajutor Occidentului. Ulterior, influența lui Tito, inclusiv a mișcării de nealiniere, aveau să se diminueze.
A devenit tot mai mult un asistat al URSS. Entuziasmul american avea să se domolească pe măsură ce a devenit clar cât de mult se bizuia pe armele și licențele industriale sovietice, care i-au permis acestui presupus ambasador al păcii să exporte cantități uriașe de armament în lumea a treia.
Pe plan intern, el nu a găsit un răspuns adecvat la incapacitatea marxismului de a face față problemelor economice înrădăcinate ale Iugoslaviei. Inovațiile obscure și, în cele din urmă, ineficiente în gestionarea partidului și a statului se datorau mai degrabă fascismului interbelic sau lui Nasser, decât socialismului ortodox.
În memoria istorică, Tito va rămâne cineva care a oferit un interludiu de unitate unui spațiu balcanic dominat de fracturi genetice. Însă formula sa a fost construită pe iluzii care nu puteau supraviețui după moartea sa. În ciuda slăbiciunilor stilistice, cartea este o reevaluare binevenită a unei figuri crude, charismatice și opace care, pentru un timp, a supus voinței sale restul lumii. //
Tito’s Secret Empire, How the Maharaja of the Balkans Fooled the World,
William Klinger and Dennis Kuljiš
ChristopherHurst 2020
Tom Gallagher este profesor emerit la Universitatea Bradford și autor al volumului Salazar, the Dictator Who Refused to Die publicat anul trecut la Editura ChristopherHurst.
