Pe aceeași temă
În cel mai recent documentar al lui Claudiu Mitcu, „Kids Rock” (despre formația „Blană Bombă”), e o scenă în care membrii grupului (băieți între 9 și 11 ani) se hârjonesc într-o cabină la Teatrul Național din București, într-o pauză de repetiție, amuzându-se cu apă aruncată dintr-o sticlă pe fereastră. Intră o cabinieră, le spune să înceteze și îi admonestează cu vorbele:
„A venit și domnul Caramitru”. Unul dintre băieți întreabă, candid: cine e domnul Caramitru?...
Am reacționat, ca toată lumea, râzând la vederea secvenței, dar încă din acel moment m-am gândit că întrebării puse de copii ar fi trebuit să poată să i se dea un răspuns mai complet decât: este directorul Teatrului Național.
Unii dintre noi au destine liniare, fără mari cotituri, fără meandre și ramificații, fără demultiplicarea în mai multe vieți și în mai multe durate, bine definite.
Ion Caramitru face parte din altă categorie.
Viața lui s-a compus, dacă alegem o metaforă geografică, din continente, insule și arhipelaguri. Pe unele era armonie, pe unele s-au purtat războaie dure până la capăt.
Le-a străbătut pe toate, cu o imensă energie, cu tenacitate și încăpățânări fără limită, cu momente de grație și cu altele mai provocatoare, dar a făcut-o cu același talent, folosindu-și impresionanta sa capacitate de seducție pentru a împinge lucrurile înainte, într-un loc în care mai totul te trage în jos.
Cine era, de fapt, Ion Caramitru? E imposibil să dau, cu adevărat, un răspuns pe măsura forței pe care o avea personalitatea lui.
Am lucrat împreună în anii ’90, întâi ca responsabil al relațiilor internaționale al UNITER, apoi ca director. L-am acompaniat când a deschis larg, foarte larg ușa schimburilor internaționale, folosindu-și reputația artistică și puterea politică nou câștigată de atunci ca să modernizeze în 1990 (da, ați citit bine, modernizeze) abordarea ideologică, stătută, despre teatru și artiștii teatrului lăsată moștenire de comunism. UNITERUL a coordonat, prin mijlocirea lui, în acei ani, „Printemps de la liberte”, un turneu care i-a adus în România, printre alții, pe Patrice Chereau și Peter Brook, „La danse en Voyage”, turneul de dans contemporan care a inspirat crearea a ceea ce astăzi este Centrul Național al Dansului, „Seeding a network”, care a servit la lansarea pe orbita profesională a unor foarte tineri, pe atunci, Ada Solomon sau Cosmin Manolescu – ca să dau doar câteva exemple. Am adus la București IETM – cea mai mare rețea de arte performative din Europa pe atunci și, nu în ultimul rând, sub conducerea lui și la propunerea mea, UNITERUL s-a transformat dintr-o uniune care împărțea domeniul „pe secții” într-una care a lucrat „pe programe și proiecte” – inovație unică și revoluționară în acei ani.
Toate acestea, pe fondul unui angajament politic anticomunist activ, care a rămas nedezmințit până la capăt. Caramitru a considerat că trebuie să își joace rolul de „actor” al post-comunismului cu aceeași seriozitate contondentă, lipsită de compromis.
Ca ministru, a salvat Sighișoara de a deveni „Dracula Park” și a vegheat la o corectă restaurare a Coloanei Infinitului. Lui i se datorează fondurile importante, atâtea câte există, dedicate patrimoniului la Ministerul Culturii.
Ca director, a redat Teatrului Național – urmărind personal derularea unui șantier faraonic – o arhitectură distinsă, distrugând-o pe cea de tip Casa Scânteii.
Cu trecerea anilor, așa cum am scris deja aici, alegerile sale au devenit tot mai pragmatice, mai puțin idealiste, mai puțin conduse de energia aspirațională și de elanul incondițional al anilor ’90.
Fusese dezamăgit? Se simțea abandonat de cei pe care îi considerase fideli?! Simțea că ceea ce se câștigase în anii 1990 se năruia? Probabil că toate la un loc. Ca orice om care își dedică viața carierei și vocațiilor multiple, ajunsese una cu ele. De aceea, probabil, lua totul personal și reacționa ca atare.
Într-o țară în care toate modernizările sunt aspru pedepsite, mai devreme sau mai târziu, rebelul din el a cedat unei viziuni mai conservatoare. Din fericire, curajul și perseverența, fervența anticomunistă și spiritul de ofensivă i-au rămas intacte până la sfârșit.
Dintre zecile de amintiri pe care le am, îmi revine aceasta în memorie acum. Povestindu‑mi despre scurta sa experiență de dascăl la IATC (UNATC), mi-a spus că îi scotea pe studenții de la clasa lui pe stradă, ca să observe și să noteze comportamentele trecătorilor: „Pentru că ceea ce face fiecare dintre noi este să ascundă cât mai bine cine este de fapt; un monstru își va compune o aparență de om calm și blând și un om impulsiv poate ascunde pe cineva extrem de fragil și de sensibil... trebuie să înțelegi asta ca să poți fi un bun actor”.
Cine a fost, așadar, Ion Caramitru?
Oricât și-ar fi propus, poate, să o ascundă, el va rămâne, în memoria noastră afectivă, dar și în cea rațională, un artist și un cetățean, ambele cu majusculă.
De asemenea, aș spune că a fost cineva care a reușit să își transforme aspirațiile (pe ale sale și pe ale comunităților de care se simțea învestit) în realități. Nu este puțin lucru, într-o Românie în care, parafrazându-l pe Eugen Ionesco, dacă iei un cerc și îl mângâi, el devine vicios.
Mă bucur că am putut purta câteva războaie serioase cu el și, pe unele, alături de el. Toate, din perspectiva mea de azi, au fost, până la urmă, un real câștig. //
