Pe aceeași temă
Drumul dintre cea mai lunga zi si cea mai lunga noapte, parcurs pe aripile glumei. Jocul unui narator, ascuns în spatele vorbelor altcuiva, imaginilor, obiectelor, de a cuprinde într-o singura privire fantosa, dar si dublul sau. Avem aici de-a face, daca-mi este permisa asocierea, cu o tehnica de-a dreptul "cubista", cu o simultaneitate a perspectivelor: Antipa cel casnic lasa luminii umbre ale celeilalte naturi careia îi ofera sacrificii, misterul sau, dar acest lucru este posibil atat datorita unei fine caracterizari indirecte, cat si datorita "crisparii" existentiale a Feliciei. Femeia traieste o adevarata drama: banuieste cealalta existenta a sotului, dar îi este frica sa afle. Ea traieste într-o fictiune al carei autor este de fapt. Spun ca autorul este Felicia, nevoind a insinua nevinovatia lui Antipa (stim prea bine ca August Palarierul "îi întelege pe amandoi..."), ci doar faptul ca teama ei de a întreba, de a cauta "cuvantul ce exprima adevarul" naste scenarii, naste povesti.
In legatura cu gogolianul Balaita, cred ca romanul ar putea fi "redus", "simplificat" (printr-o esentializare castratoare) la nivelul unei nuvele de Gogol. Nu lipseste nimic de aici: nici ironia, nici melancholia spatiului, nici fantasticul. Nici personajul "rupt"... Antipa e un personaj lipsit de minima coerenta, urmand cu fidelitate prototipul antieroului de roman modern: coerenta sa sta doar în totala fragilitate în fata lumii - în prima parte a romanului, în Domestica - sau în duplicitatea misterioasa - totala în partea a doua, Infernalia.
Domestica nu poate fi imaginata în lipsa Feliciei, cu tot comportamentul sau de closca duioasa, protectoare pana la sufocare (dar o sufocare pe care Antipa si-o doreste, parca pentru a elimina, prin expiere simbolica, orice urma de murdarie contactata în Infernalia), de matroana, de contact cu "societatea blocului". Felicia e înconjurata de obiecte (e caracteristic omului gol sa-si populeze viata cu Obiecte, sa umple vidul existentei cu umbre), traieste asemeni unui automat, si chiar automat este Felicia, existenta sa fiind eclipsata de cea a lui Antipa. Mintea sa este totalmente ocupata de "padurile narative" prin care urmareste fantoma sotului: "Asadar, ar fi spus Antipa, bucuriile zilnice ale Feliciei sunt pentru mine, ea nu-si pastreaza nici una, dar pentru mine sunt prea multe.
Ai visat vreodata ca cineva te înabusa cu perna? Da-i în fiecare zi unui betiv bolnav de ciroza cate o sticla de coniac, îi faci si bine si rau. Fiindca langa Felicia eu ma simt în siguranta. Ea ma apara. Mie îmi ajunge, dar ea vrea mai mult. Cat? Nu stiu. Increderea mea în ea nu cunoaste margini însa asta nu ajuta, fiindca ea nu are în mine nici un fel de încredere. Spaima de provizorat gaseste un refugiu în dragostea ocrotitoare a Feliciei dar neîncrederea ei ma înspaimanta mai rau".
Spaima de provizorat. Asta este Infernalia, provizoratul perpetuu, locul în care te poti juca pana si cu soarta altora. Pe cand, în Domestica, locul în care Felicia domneste, ordonand totul în jurul ei, barbatul poate somnola în fotoliul Baroni (reminiscenta înalt burgheza, spatiu al reveriei livresti - adicatelea cu cartea în mana), poate trece prin aventuri picaresti atunci cand intra în bucatarie - iar aici vad adevarata masura a artei lui George Balaita, în minutia cu care înregistreaza "kitsch"-ul domestic -, poate sta de vorba cu gogoliana catelusa Eromanga (subtil prelungitor al unui povestitor iscusit pe numele sau Argus). Sunt aici pasaje care trimit la Joyce, la aventurile culinare ale lui Bloom (ah, organele, rinichiul sfaraind în tigaie...!), dar si la arta lui Canetti, care se dezvaluie în întregime în Orbirea. Daca am lista "influentele" decelabile în romanul lui George Balaita nu ne-ar ajunge spatiul acestei cronici. Este cartea unui scriitor care a stiut sa învete arta romanesca a doua secole, dand la iveala, totusi, o carte extrem de originala. Cu ce se ocupa Antipa în Infernalia? Inregistreaza decese (un "functionar al neantului"), flirteaza, îi înspaimanta pe ceilalti (este ceva în atitudinea sa care lasa impresia unui dedesubt infernal), bea si mananca alaturi de "suflete moarte" la carciuma lui Moiselini si... pariaza pe viata altora. Aceasta este gluma lui Antipa: o gluma facuta într-o doara care se transforma - si transforma cartea - într-un adevar "nefiresc". Arta lui Balaita este tocmai felul în care trateaza nefirescul în maniera "usoara", tehnica ce sta la baza acelui Unheimliche freudian. Chiar daca autorul creeaza un frame miraculos celor doua secvente - solstitiul de iarna si cel de vara -, fantasticul patrunde cumva "pe usa din dos" a naratiunii, iar aici intervine si ironia gogoliana (dar de ce nu joyceana?, ma întreb...). Si daca tot am vorbit despre frame, trebuie spus ca frame-ul general este o adevarata investigatie de tip politist ce nu urmareste practic sa descopere motivele mortii lui Antipa, ci mai curand sa sondeze insondabilul. Sau anchetatorul nu doreste decat sa se autodescopere.
Enormitatea, categorie în care evolueaza proza lui George Balaita, se îmbina adeseori cu miniaturalul, ca în cazul unei imense catedrale gotice, de care te apropii cu teama si precautie, pentru a descoperi ca zidurile sunt învelite în arabescuri fine, ca monstruosul e învelit în haina fina a fatadei dantelate: "Apa picurand pe caloriferul încins. In odaie, caldura uscata, sufocanta. La intrarea în atelierul batranului August palarierul, pe bucata de perete coscovit dintre vitrina si usa exista, înca dinainte de razboi, o oglinda concava. Ea mareste si deformeaza, din capul tau face un ou urias, crapaturile adanci viclene si caraghioase sunt ochii si gura ta, coama unsuroasa si încalcita de deasupra ta, parul tau, trupul îti este schilod, labele umflate, palmele uriase, bratele subtiri".
Putem citi acest pasaj splendid/înfricosator ca pe un mise-en-abîme, ca pe oglinda ce reflecta romanul în integritatea sa. Si nu ar fi gresit deloc...
*George Balaita, Lumea in doua zile, Polirom, 2004