În căutarea autorului pierdut

David Foenkinos este unul dintre cei mai populari şi bine vânduţi scriitori francezi contemporani. În România a fost tradus cu romanele Potenţialul erotic al soţiei mele, Despărţirile noastre şi În caz de fericire, la Editura Humanitas, apoi cu Charlotte şi Delicateţe la Ediura Nemira şi chiar şi cu romanul său de debut, care nu anunţa stilul Foenkinos, Inversiunea idi­o­­ţeniei, la Editura Pa­ra­­lela 45. Împreună cu fra­tele său, Stéphane, e realizatorul unui film du­pă romanul său Delicateţe, în care rolul principal e deţinut de Audrey Tatou. În fine, anul acesta e lansat filmul Le Mystère Henri Pick, în care rolul criticului–detectiv e jucat de celebrul Fabrice Luchini.

Romanul Misterul Henri Pick este o naraţiune care porneşte de la Richard Brautigan, care, după ani de mizerie, cunoaşte Gloria, e una dintre figurile adulate de The Beat Generation în America, apoi se sinucide, răpus de alcool. În romanul său The Abortion, eroul este iniţiatorul unei biblioteci a manuscriselor de carte refuzate de edituri. Şi iată că în Franţa, în Bretania cea izolată, spre ocean, şi posesoare a unei mândrii speciale, cu iz celtic, se găseşte un oarecare librar Jean-Pierre Gourvec, care preia modelul. În librăria sa, în spate, se găsesc manuscrise refuzate, cu condiţia ca acestea să fie aduse de însuşi autorul lor. Ideea nu e rea deloc, dacă ne gândim câte mari cărţi au fost iniţial refuzate de un mare editor, de-ar fi să îl amintim doar pe Proust şi primul volum din În căutarea timpului pierdut. Gourvec este un singuratic despre care concitadinii săi, din orăşelul numit Crozon, au o părere foarte bună, în ciuda faptului că viaţa lui e... un mister pentru ei. Se ştie că a fost însurat puţin timp mai de mult, dar atât. Nemaifăcând faţă muncii din cauza vârstei, Gourvec o angajează pe Magali. Aceasta nu se pricepe deloc la literatură, dar e bine intenţionată. În 2003, Gourvec moare, bolnav, iar Magali rămâne să gestioneze librăria şi colecţia de manuscrise refuzate. De aici va porni Aventura.

O Aventură care îi are ca eroi pe nişte parizieni: Delphine Despero, editor junior la Ed. Grasset, şi pe iubitul ei, scriitorul Frédéric Koskas, autor al romanului Cada, fără succes de public sau de critică. Delphine e bretonă de origine şi, venind la părinţii ei să îl prezinte pe Frédéric, aude de manuscrisele refuzate din librăria orăşelului Crozon. Merge acolo cu Frédéric şi descoperă ceea ce ei consideră a fi o capodoperă, numită Ultimele ore ale unei poveşti de dragoste. Autorul e, se înţelege, un necunoscut pe nume Henri Pick. Se pare însă că în Crozon a existat un Henri Pick, proprietar de pizzerie, în prezent decedat. Văduva lui, Madeleine, are optzeci de ani şi susţine că nu şi-a văzut niciodată soţul nici citind, nici scriind ceva. Şi totuşi, dacă banalul pizzar Pick a avut o viaţă dublă? În roman e descrisă agonia lui Puşkin, iar în podul casei lui Pick s-a găsit cartea Evgheni Oneghin, opera celebrului poet care a murit în urma unui duel. Délphine propune spre publicare acest manuscris şi creează vâlvă în jurul autorului pe care crede că l-a scos din anonimat.

Aventura este nu doar a lui Delphine şi a lui Frédéric, ci a întregii lumi care este preocupată să citească, apoi a micului orăşel Crozon. Viaţa tuturor va fi bulversată pentru ceva vreme.

Romanul pleacă de la pasiunea specială pe care o au francezii pentru romane şi o duce spre ironie, chiar spre caricatură. Franţa e ţara europeană în care se publică în fiecare an, toamna, odată cu ceea ce ei numesc „la rentrée“, sute de romane. Există emisiuni de televiziune, chiar şi după Bernard Pivot!, în care doar unele dintre aceste romane ajung să fie discutate, lumea editorială e în febră pentru că bătălia e cruntă: doar câteva se vor bucura de vânzari excelente, de premii şi doar unul de faimosul Premiu Goncourt. În faţa unei asemenea obsesii pentru romanul „cel mai bu“, elanul lui Delphine în a promova romanul lui Pick capătă sens. Sunt evocaţi filozoful Pierre Nora, director la Grasset, Michel Houellebecq, scriitor foarte controversat al zilelor noastre, ca şi Frédéric Beigbeder, care îşi face reclamă propriei sale cărţi după ce lansează un fals Eu sunt Pick!. Pentru ca o carte să aibă succes, pare că nu mai contează de fapt valoarea ei, ci maşinăria de marketing de care are sau nu şansa să se bucure.

La toate acestea se alătură înclinaţia publicului pentru povestea din spatele romanului, cum o numeşte Foenkinos. Odată cu valul de autoficţiuni apărut în anii ‘80-‘90, interesul publicului merge din ce în ce mai mult spre genul (auto)biografic şi spre identificarea cu personajul principal: „Cititorii se regăsesc mereu într-un fel sau altul într-o carte. Cititul este o provocare complet egocentrică. Cautăm inconştient ceva în care să ne regăsim. Autorii pot scrie poveşti dintre cele mai bizare sau mai improbabile şi întotdeauna se vor găsi cititori care să spună: Incredibil, mi-aţi povestit viaţa!“.

Editorii parizieni par că înnebunesc după ce văd că romanul semnat de Henri Pick se vinde în sute de mii de exemplare. Încep să publice manuscrisele pe care le-au refuzat în ultima vreme, dar numai pe acelea care au fost refuzate de foarte multe ori! În orăşelul Crozon încep dramele, atât pentru fiica lui Henri Pick, Joséphine, care e curtată brusc de fostul soţ, cât şi pentru Magali, librăreasa care nu citise decât Amantul de Marguerite Duras. La recomandarea lui Gourvec, bine-nţeles. Madeleine, soţia lui Pick, se îndoieşte în continuare că soţul ei ar fi putut scrie acest roman şi dă un interviu la un post TV în care nu face jocul realizatorului ahtiat după publicitate. E de la sine înţeles că toate aceste personaje se perindă, unul după altul, pe la mormintele lui Henri Pick şi Gourvec, căutând răspunsuri, dar tonul nu e deloc morbid, ci, dimpotrivă, comic, savuros.

Pe de altă parte, criticul literar parizian Jean-Michel Rouche, căzut de mulţi ani în dizgraţie, simte că povestea aceasta e îndoielnică şi începe o anchetă de detectiv, în Crozon, pentru a-l găsi pe adevăratul autor al manuscrisului. Insistând pe lângă Mathilde, vânzatoarea din magazinul de lenjerie intimă ţinut de Joséphine, el găseşte o scrisoare a lui Henri Pick către fiica lui, de pe vremea când aceasta era copil şi mergea în tabere şcolare. O xeroxează şi e convins că stilul mediocru al scrisorii e dovada că Pick nu ar putea fi autorul romanului. Se concentrează apoi pe figura lui Gourvec şi crede că acesta e de fapt autorul, nu doar pentru că era mult mai citit şi avusese o viaţă necunoscută de nimeni, dar şi pentru că dă de urmele soţiei din tinereţe a acestuia, o nemţoaică, Marina. Episoade din carte par a fi transpunerea unor episoade din tinereţea lui Gourvec. Marina trăieşte în prezent într-un azil, oarbă, dar îşi refăcuse viaţa după Gourvec cu Alessandro, un italian care a părăsit-o după ce i-a dăruit un copil, pe Hugo, devenit mare pianist. Această poveste este însă la concurenţă cu felul în care sunt bulversate mariajele lui Magali şi al Joséphinei. În cele din urmă, Joséphine se răzgândeşte şi, graţie banilor câştigaţi pe carte, vrea să-l menţină artificial pe tatăl ei ca autor al romanului, în vreme ce Rouche, părăsit de iubită şi rămas fără maşină, vrea şi el de la Joséphine un Volvo, ca să tacă asupra paternităţii manuscrisului.

David Foenkinos face dovada unui umor nebun atunci când începe să depene poveşti, în care eroii sunt mai vii şi mai expresivi decât ar putea fi nişte eroi de ficţiune, iar satira mediului literar parizian şi a publicului mai frivol, care vrea senzaţional, se rezumă în formula, pe care o şi repetă, că în zilele noastre „forma contează mai mult decât conţinutul“.

E ciudat cum nimeni până acum, scriind despre roman, nu a făcut legătura între romanul ratat al lui Frédéric, Cada, al cărui erou se retrage în cadă şi refuză contactul cu lumea, şi romanul La Salle de bain al lui Jean-Philippe Toussaint, în care se întâmplă exact acelaşi lucru...

Finalul e de-a dreptul melodramatic: Rouche îi citeşte Marinei romanul Ultimele ore ale unei poveşti de dragoste, inspirat de mariajul alb al lui Gourvec cu Marina, iar bătrâna nemţoaică lăcrimează aflând că a fost iubită de cel pe care l-a iubit şi ea, fiind victimele, amândoi, ale unei timidităţi ieşite din comun. Desigur că romanul nu se poate termina în acest mod ironic şi spiritul jucăuş, ludic. Foenkinos ne oferă un Epilog care îl lasă pe cititor stupefiat. Nici nu mai ştii ce să mai crezi, dar mesajul pare a fi că nu adevărul (obiectiv?) are importanţă. Nu mai are importanţă cine a scris, în cele din urmă, acel roman şi nici dacă totul a fost invenţia cuplului Delphine-Frédéric. Căutarea autorului pierdut a fost un pretext pentru un roman de aventuri, pentru satira unui mediu intelectual snob, în acelaşi timp, pentru o joacă de-a literatura, în care oameni simpli îşi văd viaţa modificată de o carte, cavalcada de întâmplări care vor crea tot... o carte ! Un roman în care, pe lângă umor, suspans şi satiră, avem chiar şi un moment poetic, acela în care ni se descrie, în fine, ceva din manuscrisul găsit: „Pentru a vorbi despre ultimele ore ale unei poveşti de dragoste, autorul folosea metafora unei lumânări care se consumă lent, într-o agonie de lumină. Flacăra rezista din necesitate, ai fi crezut-o moartă, dar nu, supravieţuirea ei era atât de frumoasă şi dura ore în şir, continuând să adăpostească speranţa. Cum putuse soţul ei să dea glas unei expresii de o asemenea intensitate?“. //