În căutarea paradisului pierdut

Întâmplarea a făcut să se afle în circulație publică în același timp două evenimente artistice care, prin modalități diferite, transmit același sentiment al nostalgiei după umanitatea pierdută, definită cândva prin mai multă armonie, înțelepciune și diversitate asumată. Noțiuni care în zilele noastre au fost alungate din societate și înlocuite cu ura, dezbinarea, violența.

La distanță de un secol, căutările, paseismul din spectacolul trupei belgiene Needcompany Poetul orb (2017), în regia lui Jan Lawers, programat la FITS 2020 online și reluat de curând, și din filmul Legenda lui 1900 (Pianistul), după nuvela Novecento de Alessandro Barrico, varianta 1997, regizor Giuseppe Tornatore, difuzat de TVR, la Cinematograful de artă, par să se întâlnească nu atât în idei, cât mai ales în sentimentele generate de această întoarcere în timp, necesară azi parcă mai mult ca oricând. (Apropo, ați observat că SF-urile nu prea mai au căutare).

În epoca distopiilor (cuvânt inventat tot prin negare), utopiile vin peste noi din neguri de istorie sau din fabulele create de artiștii care cred în menirea artei de a restaura în lume speranța în regăsirea sensului uman pierdut prin evocarea unor experiențe individuale anterioare modernității.

Ca să ajungem aici trebuie însă mai întâi să acceptăm acel drum înapoi și să înghițim amintirea atâtor episoade traumatizante provocate de oameni oamenilor, de la războaie la persecuții. Un cronicar belgian scria că acest parcurs a rebours pe care-l propune într-un fel spectacolul Poetul orb ne face să fim răvășiți de fericire. Sună a exorcism sau chenoză, cum spun teoreticienii Bisericii, vorbind despre smerenia asumată de Iisus când a acceptat să se golească de slavă pentru a deveni asemeni oamenilor și a primi, în numele izbăvirii, răstignirea.

Dar călătoria în trecut are la Jan Lawers și sensul unei regăsiri de sine pe drumul deschis de cercetarea arborelui genealogic al fiecăruia. Diferit față de Camera Isabelei, succes notoriu al regizorului, spectacol văzut și la București (în FNT), Jan Lawers ne îndeamnă, în noul său spectacol Poetul orb, la un mise à nu mai puțin intimist, deși tot biografic, dar antrenând și o istorie de context. Analiștii au descoperit în metoda genealogiei invocată de regizorul belgian asemănări cu teoria lui Nietzsche: cu cât ne întoarcem în trecut, cu atât găsim straturi din care se compune identitatea noastră și devenim tot mai impuri. Identitatea unei persoane nu este un packwork, e un desen pe o piele întinsă, o singură parte dacă e atinsă vibrează toată persoana.

Nu demult scriam despre un drum asemănător urmat de polonezul Jan Potoțki în Manuscrisul de la Saragossa, având drept câmp al cercetărilor același spațiu iberic și lumea musulmană. Obsesia revine la Jan Lawers.

În dosarul de prezentare a spectacolului, regizorul notează: Ideea Poetului orb s-a născut într-o vizită la marea moschee din Cordoba. Cordoba era în sec. al VIII-lea, cu ai săi 300.000 până la un milion de locuitori, capitala acelei lumi. Femeile erau puternice, traduceau din Platon, ateismul era actual. Multe biblioteci, peste 600.000 de cărți etc. Spre comparație: cel mai mare oraș al lumii creștine era Parisul, cu circa 30.000 de locuitori. Cea mai mare bibliotecă creștină număra 60.000 de cărți, iar Carol cel Mare era analfabet.

Ce semnifică acest fapt? se întreabă regizorul. Pentru ce istoria ne minte când ne spune că e scrisă de învingători, de bărbați, completează Jan Lawers, fapt pe care vrea să-l contrazică în spectacolul său, care dă în acest fel și un drept la replică femeilor.

Ecoul acestor idei l-a găsit, mărturisește regizorul, în opera poetului și gânditorului arab Al Ma’arri, numit și poetul orb, care a trăit pe la anul 900, un portstindard al gândirii raționaliste. Istoria Cordobei, cu moscheea ei unde altarele catolice cresc printre sutele de coloane maure, cu realitățile descrise mai sus, e invocată, de asemenea, pentru a susține ideea că în originile îndepărtate ale omenirii suntem cu toții frați și că ceea ce s-a întâmplat în istorie, fracturarea relațiilor armonice, e contra naturii. Nu doar multiculturalismul primește aici o explicație organică, ci și speranța că există o șansă de regăsire a acestei rudenii ancestrale pe care primele care au negat-o sunt, din păcate, religiile.

Cei 7 membri ai Needcompany, diferiți aparent ca proveniență etnică și religioasă, descoperă înrudirea în chiar familia regizorului, extinsă mai apoi la scara umanității.

Prima se confesează soția, actrița Grace Ellen Barkley. Născută în Indonezia, ea povestește, cântă despre cum a ajuns în Europa (Olanda) ca imigrant, cum l-a cunoscut pe Jan Lawers, cu care se căsătorește, trăind acum în Belgia. Despre originile asiatice, musulmane, ea vorbește cu patos și mândrie, ca și despre cultura europeană pe care o reprezintă acum și pe care o ilustrează costumul ei flamboiant - un metisaj format din podoabe, mască, colorit strident după moda țării de origine și elemente europene precum pantofii de clovn, de care nu se va despărți tot spectacolul. Muzica electronică, chitarele care o acompaniază live însuflețesc acest portret și poveștile care ni le spune. E urmată de alt monolog, al unui bărbat care-și caută rădăcinile printre armurierii norvegieni, vikingii vânjoși care se ilustrează prin forță și sălbăticie și o comuniune om-natură demult uitată. Următoarea confesiune e a unui bărbat cu o copilărie complicată, venind din Minsk, un emigrant rus în căutarea unchiului din America, un oarecare Backmann, cowboy-ul evreu dependent de LSD. Dansatorul tunisian vine să ne vorbească chiar cu cuvintele poetului orb: atunci când spiritul e ezitant, el se lasă copleșit de lume/ ca omul slab îmbrățișat de o târfă.

În total șapte, câte una de fiecare membru al trupei, poveștile autobiografice pe care le auzim au același numitor, ducând concluzia spre ideea că omenirea stă pe un sol germinativ comun, iar individul, ca în parabola desenului pe piele, e ca un copac a cărui viață biologică se citește în inelele trunchiului. Eu sunt toată lumea și lumea e în mine, spune un actor/personaj, într-un elan de exprimare a acestei teorii.

Privit îndeobște prin prisma ideilor de multiculturalitate și identitate, spectacolul lui Jan Lawers aderă implicit la tema edenului, a unui trecut de iubire pierdut, când oamenii erau frați, învins în timp de regula lui mănânci sau ești mâncat. Din aceeași grădină a fericirii face parte și simbolul femeii cândva venerate ca zeiță și mamă, dar înlocuită curând cu imaginea păcătoasei bătute cu pietre și arse pe rug. Fiindcă, da, victoria a fost și e a învingătorilor, iar aceștia au fost îndeobște bărbați. Portdrapel ca și poetul arab al feminismului, Jan Lawers marchează cu pledoaria lui în favoarea egalității de gen încă o bilă albă.

Mai puțin politically corect, Alessandro Barrico, ca și frumoasa lui parabolă din nuvela Novecento, întoarce în felul lui poetic spatele aceleiași lumi contemporane, megalomană și pragmatică, și care-l sperie pe eroul său, determinându-i un refuz sacrificial. Secvența în care face stânga-mprejur de pe scara vaporului unde se născuse și trăise cântând la pian, întorcând pur și simplu spatele Statuii Libertății și țărmului Americii, ca simbol al lumii noi, rămâne memorabilă. Panorama zgârie-norilor și vuietul civilizației produc noului secol și personajului care-i poartă numele – 1900 – o emoție neliniștitoare, pe care o va egala pozitiv doar imaginea navei ruginite, aruncată în aer odată cu cel care n-a vrut s-o părăsească murind odată cu vremurile apuse.

Novecento nu e un inadaptabil; dovadă victoria în competiția cu jazzmanul care vine să-i ia postul pe vapor. E poate unul dintre aceia care au simțit cu un ceas mai devreme mirosul de pulbere al războaielor care vor veni, umbrind progresul și făcându-l regretabil. Opțiunea radicală a pianistului e tragică, dar transmite un semnal de vigilență și prin aceasta devine mobilizatoare, dacă nu cumva rămânem și noi cu gândul la charleston și la pianul care alunecă vesel pe parchetul salonului de dans, însuflețit de credința pianistului în arta sa și în aplauzele domnilor în frac. Și acesta e un moment de neuitat al filmului prin care, revăzându-l, nu putem să nu ne gândim la vremurile pe care le trăim. La încă un secol distanță. //

Imagine din spectacolul Poetul orb

Imagine filmul Legenda lui 1900 (Pianistul)