Pe aceeași temă
La 20 aprilie 2010 se împlinesc 40 de ani de la sinuciderea la Paris a poetului Paul Celan. Publicăm în avanpremieră încă un fragment din cartea în curs de apariţie la editura Polirom: Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură. (n.red.)
„Mac şi memorie“
Sunt cunoscute surescitările nervoase şi tulburările psihice care l-au afectat de-a lungul anilor pe poetul Paul Celan, alias Paul Antschel (Cernăuţi, 1920 – Paris, 1970). Cauzele sunt multe şi diverse: sentimentul de vină că părinţii săi au fost în 1942 deportaţi ca evrei în Transnistria, iar el a scăpat doar cu internarea pe trei ani într-un lagăr de muncă de lângă Buzău; faptul că părinţii săi au murit în Holocaust („Cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz?“, se întreba Theodor Adorno); faptul că şi-a scris toată viaţa poemele în limba germană („limba asasinilor părinţilor mei“); absurda campanie de defăimare dusă de Claire Goll, care l-a acuzat că ar fi plagiat poemele soţului ei, Yvan Goll etc. „Soarele negru al melancoliei“ (cunoscuta formulă a lui Gérard de Nerval) a devenit la Celan „Lapte negru din zori, te bem când e noapte“ (Todesfuge, 1947).
După perioada bucureşteană (1945-1947), Celan a locuit la Viena (1947-1948), unde s-a îndrăgostit de scriitoarea Ingeborg Bachmann (1926-1973). Ingeborg i-a scris tatălui ei (fost activist nazist austriac) că s-a îndrăgostit de un „poet suprarealist“ evreu, care îi umple casa cu buchete cu flori de mac. După o importantă carieră literară (cu prestigiosul Gruppe 47), ea a murit la Roma, în 1973. Cauzele decesului au rămas controversate. Se pare că a luat nişte pilule psihotrope şi a adormit cu ţigara în mână. Nu a supravieţuit arsurilor produse de incendiu.
Claire Goll a pretins că, în volumul de versuri Mac şi memorie (Mohn und Gedächtnis, 1952), Paul Celan ar fi plagiat poemele din volumul postum al lui Yvan Goll, Planta de vise (Traumkraut, 1951). Chiar cele două titluri de cărţi au părut că se aseamănă: macul opiogen al lui Celan şi planta provocatoare de vise a lui Goll. Argumentul este demontabil. Poemul Corona, cu versul „ca mac şi memorie noi ne iubim“, care a dat titlul volumului lui Celan din 1952, face parte din secţiunea Nisipul din urne şi a fost publicat pentru prima dată în 1948 (Paul Celan, Sand aus den Urnen, Viena, 1948). Poemul respectiv a fost scris la Bucureşti în perioada 1945-1947, atunci când Celan se intersecta cu grupul suprarealiştilor români (Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun ş.c.l.). „Ochiu-mi coboară spre sexul iubitei:/ noi ne privim, / ne spunem ceva-ntunecat, / ca mac şi memorie noi ne iubim, / ca vinul în scoică dormim, / ca marea în raza de sânge a lunei“ (Corona, 1952).
Pentru poetul Paul Celan, cel din volumul Mac şi memorie, opiumul provoacă uitarea, somnul şi visul. Ceea ce la Paul Celan este „macul uitării“ (în poemul Veşnicia, 1952), la Alexandru Macedonski fusese „opiumul uitării“ (Rondelul opiumului, 1920). La binomul uitare vs. memorie pot fi adăugate şi alte perechi de termeni antagonici, de pildă realitate onirică vs. realitate istorică. „«Macul» (din care se obţine opiul), care te îmbată, propulsându-te într-o sferă a visului – scrie Dan Flonta în prefaţa la ediţia românească a cărţii lui Celan –, şi «memoria», a cărei atenţie se îndreaptă către lumea istorică a faptelor“.
„Celan ajunsese ca Hölderlin: o victimă a medicilor“
Probabil că depresia lui Paul Celan s-a acentuat anume după 1960, după ce soţia lui Yvan Goll i-a intentat procesul de plagiat. Ba chiar l-a acuzat că ar fi încercat, chipurile, să o violeze „într-o stare de somnambulism“ (sic!). „Nervii mei sunt nişte bieţi nervi, m-au lăsat. La asta se adaugă o presiune psihologică insuportabilă à la longue“, îi scria Celan lui Petre Solomon în 1962.
La începutul anului 1966, depresia psihică pe care o traversa Paul Celan a intrat în faza critică. A fost internat într-o clinică specializată din Paris. La 5 ianuarie 1966, Emil Cioran (mereu atent la ceea ce se întâmpla cu poetul cernăuţean) consemna în jurnal zvonul privind motivul spitalizării: „Am aflat că P. Celan a fost internat într-un ospiciu, după ce ar fi încercat să-şi omoare nevasta“. Informaţia îi provoacă lui Cioran stări de insomnie şi de spaimă. „Avea mult farmec, acest om imposibil, cu care orice relaţie era dificilă şi complicată, căruia însă îi iertai totul dacă uitai reproşurile sale injuste, absurde, aduse lumii întregi.“
În spitalul psihiatric Celan a fost îndopat cu tranchilizante. Se crede că le-a folosit pentru a încerca să se sinucidă. Încercarea a eşuat, dar zvonul s-a răspândit printre prieteni. La 6 februarie 1967 Emil Cioran îşi nota în jurnal: „Se pare că Paul Celan s-a sinucis. Această veste încă neconfirmată mă tulbură nespus“.
În vara acelui an, bunul său prieten din Bucureşti Petre Solomon l-a vizitat la Paris, găsindu-l „locuind“ la clinica de boli nervoase, într-o stare de „depresiune [psihică] adâncă“. În amintirile sale, Petre Solomon scrie câteva pagini dramatice: „«Se fac experienţe pe mine», mi-a spus [Celan] la un moment dat, cu un glas stins, întrerupt de acele oftaturi care veneau, poate, din şocurile electrice şi din tranchilizantele administrate de medici“. „Ce i-aş fi putut răspunde?, se întreba Petre Solomon. Eram năucit de stupoare şi aş fi vrut să-l ajut cumva, dar nu mă pricepeam. Paul ajunsese ca Hölderlin: o victimă a medicilor. Nebunia lui [Celan], mai puţin paşnică decât a lui Hölderlin, avea să-l arunce, peste vreo trei ani, în apele Senei.“
Un alt prieten, Ovid S. Crohmălniceanu, îşi aminteşte cam în aceiaşi termeni întâlnirea sa cu Celan la Paris, tot în 1967: „Paul încărunţise, umbla lipindu-se de ziduri şi cu spinarea încovoiată, parcă sub o povară apăsătoare. Existau în el, de pe atunci, semnele apropiatului dezastru“.
La începutul anului 1968, Emil Cioran s-a întâlnit cu Paul Celan, care „avea acel aer stingher (pe care-l avem întotdeauna când ascundem un lucru esenţial presupus a fi ştiut de toată lumea)“. „Lucrul esenţial“ despre care Celan nu voia să vorbească era faptul că „a petrecut câteva luni într-un spital de psihiatrie“. „Drept este – conchidea Cioran – că nu-i uşor să vorbeşti despre propriile crize. Şi ce crize!“
Vedere de pe Podul Mirabeau
Cu patru decenii în urmă, la 20 aprilie 1970, în plină explozie a vegetaţiei, Paul Celan s-a aruncat în Sena de pe Podul Mirabeau, cel cântat de Apollinaire. O strofă a poemului este transcrisă în relief pe o placă de bronz, montată la capătul de la rive droite al podului: „Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin / Ca dragostea noastră / Să-mi amintesc ca orice-alin / Venea târziu, doar după chin / Bate ora-n alt tărâm / Zile, nopţi trec, eu rămân“ (Le pont Mirabeau, 1913).
Cioran consemna în jurnal sinuciderea poetului labil psihic: „Paul Celan s-a aruncat în Sena. I-au pescuit cadavrul lunea trecută. Acest om fermecător şi insuportabil, feroce cu accese de blândeţe, la care ţineam şi de care fugeam, de teamă să nu-l rănesc, căci totul îl rănea. Ori de câte ori îl întâlneam, eram atât de atent şi mă supravegheam atâta, că după jumătate de oră eram istovit“. Cele două femei care l-au iubit toată viaţă (soţia Gisèle Lestrange şi iubita Ingerborg Bachmann) au fost copleşite. „Paul s-a aruncat în Sena, îi scria Gisèle lui Ingerborg. A ales moartea cea mai anonimă şi cea mai solitară. Ce pot să mai adaug, Ingeborg? N-am ştiut să-l ajut aşa cum aş fi vrut.“
Plină de semnificaţii aluzive a fost reacţia poetului Henri Michaux: „Tratamentul [lui Celan] venit din scriitură nu era de ajuns, nu i-a fost de ajuns… Şi a plecat!“. Se ştie că Michaux a apelat şi la alte „tratamente“ de supravieţuire (mescalină, haşiş), în afara celui „venit din scriitură“. Într-o perioadă de izolare a lui Celan, Henri Michaux a fost, cum observă Petre Solomon, „unul dintre prea puţinii săi prieteni de la Paris“. Michaux a fost prieten cu doi mari intelectuali români: Celan şi Cioran.
În primăvara anului 2008, la Paris fiind, m-am urcat pe celebrul Pod Mirabeau ca să vizualizez ultima imagine care a rămas pe retina poetului sinucigaş: Statuia libertăţii (o replică redusă a celei de la New York) cu Turnul Eiffel profilându-se uriaş pe fundal şi vegetaţia înverzită de pe Île des Cygnes, care taie în lung apele Senei. O imagine puternică, tonică şi plină de simboluri. Una care nu te îndeamnă la sinucidere.
La 9 februarie 1994, la 24 ani după moartea lui Celan, prietenul său, poetul Gherasim Luca, îi va urma exemplul fatal, aruncându-se în apele Senei din exact acelaşi loc simbolic. Luca a lăsat pe propriul său repondeur telefonic mesajul sinucigaşului: „În această lume poeţii n-au ce căuta“. Paul Celan şi Gherasim Luca au mărit lista, şi aşa lungă, a poeţilor şi artiştilor parizieni care, de-a lungul timpului, s-au sinucis în apele Senei. Senucigaşi, le-am putea spune. Pe acelaşi Pod Mirabeau şi-a plasat Mihail Sebastian „manuscrisul găsit“ care face obiectul primului său roman publicat (Fragmente dintr-un carnet găsit, 1932). În mod straniu, Le pont Mirabeau a intrat în istoria literaturii române datorită celor trei scriitori evreo-români, Mihail Sebastian, Paul Celan şi Gherasim Luca, dintre care ultimii doi senucigaşi. //
