In memoriam - Stefan Augustin Doinas

Fara Autor | 03.06.2002

Pe aceeași temă

In noaptea de 24 spre 25 mai, scriitorul Stefan Augustin Doinas a incetat din viata, la spitalul Fundeni, in urma unui infarct. Cu cateva zile in urma, el suferise o interventie chirurgicala si se afla in convalescenta.
La cateva ore de la moartea sotului sau, Irinel Liciu s-a sinucis, lasand urmatoarele mesaje: “Domnul meu si Dumnezeul meu, iarta-ma!”. “Doinas, dulcele meu, o prea mare iubire ucide”.
Funerariile sunt organizate de Academia Romana. Corpurile neinsufletite ale celor doi au fost depuse la Capela Belu. Inmormantarea va avea loc marti, 28 mai, la ora 12:00, la cimitirul Belu.

Pentru a aduce un omagiu, fie el jelit, unui manuitor al versurilor si al cuvintelor de talia lui Doinas, pentru a inregistra la dureroasa ei valoare gestul unei manuitoare a frumosului ca Irinel Liciu, ar trebui la randul nostru sa fim grijulii cu epitetele. De pilda, cel de “tragedie” (deoarece moartea acestui cuplu asta a fost: o tragedie). Intr-un secol ca acela prin care am trecut, cand tragicul a luat proportiile stiute si colective, cum sa te mai slujesti de cuvantul patat de sangele atator nevinovati?
Totusi nu exista altul. O moarte la varsta lui Doinas ar putea parea normala, daca poetul din el s-ar fi aratat epuizat, incheindu-si ciclul. Dar nu era. Ceea ce da insa apelativului totala sa justificare este sinuciderea lui Irinel Liciu. Ca fiinta aceasta fragila (nici nu era nevoie s-o vezi dansand, pentru a fi izbit de mladioasa sa eleganta gata parca sa se franga prin excesele sale) a gasit forta neagra a unui astfel de gest ne dezvaluie parca groaza in care s-a zbatut. Irinel Liciu iti lasa impresia ca se poate sparge. Asta a si facut: s-a spart singura in intunecimea primei ei nopti solitare.
Erau doua prezente ce ne dadeau impresia (iluzia?) unei culturi majore. Erau si doi prieteni privilegiati, pe care nutrim speranta ca i-am meritat.
Pe dublul - si inadmisibilul lor mormant - depunem azi singurele flori ale departarilor, cele ale durerii noastre.

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca

VIRGIL NEMOIANU

Doinas la 80 de ani: un caz de victorie romaneasca

In scrisul romanesc intalnim azi mai ales prezenta zgomotoasa si obsesiv repetata a cuvintelor ce condamna memoria trecutului si faptele prezentului, dupa cum in gandul si in vorba majoritatilor gasim, mult mai curand, proslavirile de sine ale istoriei si ale societatii proprii. Intristator de rar observam in schimb amintit exemplul sau modelul din trecut sau din prezent care sa ofere promisiuni si sperante pentru viitor, in pofida faptului ca in istoria romana modelele de acest fel exista, ba chiar abunda, pline de substanta si de adevar.

Unul dintre aceste modele, cel mai mare scriitor roman in viata, a disparut, cu nobila discretie, de pe orizont, dar nu din realitatea istorica. Stefan Augustin Doinas si distinsii sai confrati din asa-zisul Cerc literar de la Sibiu au reprezentat, de la Junimea incoace, o spun fara urma de ezitare, unul din grupurile cele mai pretioase de intelectuali ai lumii romanesti.

In zona rectangulara dintre Maiorescu, Lovinescu, Blaga si Vianu ei au construit o gandire si o sensibilitate care si azi ar trebui sa slujeasca drept ghid si indrumator pentru un intreg popor. Alaturi de Ion Negoitescu si Radu Stanca, de Cornel Regman si Ovidiu Cotrus, I.D. Sarbu, Eta Boeriu si Nicolae Balota, alaturi de atatia alti prieteni ai lor de o viata, Doinas a constituit si a ramas, la mijlocul secolului 20, o punte de legatura intre Romania de odinioara, Romania torturata de lungile decenii ale bolsevismului (s-au incheiat oare acestea?) si o Romanie mai buna pe care o nadajduim in curs de autoreinventare.

Cati se pot lauda cu o largime a experientei de viata macar asemanatoare? Cati sunt acei care au trecut senin prin umilintele dascalului minuscul din fundurile provinciei (refuz al compromisului ideologic si politic!), ale corectorului si redactorului trecut cu vederea de sefi infinit inferiori lui, prin puscariile in care a fost azvarlit cand n-a intrat in jocul delatiunii (distractia principala, mi se pare cateodata, a anilor ‘90 in hebdomadarele de cultura romana)? Cati sunt cei care au fost discipolii favoriti ai lui Blaga si D.D. Rosca, tradusi si premiati in peste o duzina de limbi, alesi la Academia Romana, membri in Senatul tarii, consecvent membri ai unui partid politic impecabil liberal si democrat (din tinerete pana la senectute), conducatori ai Uniunii Scriitorilor si constructori de reviste culturale? Cati sunt cei care s-au bucurat de egal respect pentru integritatea, generozitatea, ecvanimitatea, intelepciunea, dreptatea si omenia de care au dat dovada in toate aceste imprejurari, fie inalte, fie umilitoare? Si cat de numerosi sunt aceia care au avut parte de simbioza atat de totala (dincolo de viata, dincolo de moarte) cu un om nu mai putin extraordinar, ma refer la marea artista care a fost Irinel Liciu, disparuta dramatic odata cu marele scriitor? Cine si-a inceput viata intelectuala cu o licenta despre tragic si si-a sfarsit-o in chip asemanator?

Admiram aceasta expansiune a eului, dar ne intrebam totodata cate din aceste bucurii si suferinte vor mai fi de interes peste alti 50 de ani? Unele poate da, altele poate nu. Altceva insa va ramane cu siguranta durabil, stabil, laudat.

Este putinta extraordinara de a transmite cu adancime imagistica si cu framantare lingvistica destinul individului si destinul comunitatii in unul din locurile lumii care a avut parte de tot atata suferinta, daca nu mai multa, decat oricare altul la care ne putem gandi. Chinuit, asadar? Desigur, dar in acelasi timp posesorul unui zambet senin, al unui spirit judicios si al unei demnitati civice care aparea in momentele esentiale ale vietii. Cosmopolit si universal in spiritul si in traditia lui Goethe? Fara putinta de indoiala, cand ne gandim la coplesitoarea multime de traduceri si de eseuri daruite de Doinas limbii si literaturii romane. Dar in nu mai mica masura un “localist”, ancorat profund in solul, in peisajele si in aromele imprejurimilor natale. Un credincios religios? Da, repetat si emfatic da! Totodata insa, un iubitor neincetat al lumii in toate fetele ei, cu toate simturile: un paladin al umanismului crestin. Si-a trait Doinas majoritatea vietii sub jugul apasarii, fara a deveni un sfant, un erou, un martir? Nu se poate nega. Dar, precum multi dintre semenii si vecinii sai, nu a fost nici un biruit. In mod cu totul ideal si tipic, a stiut sa intruchipeze rezistenta tenace, apararea interioritatii, loialitatea fata de valori si virtuti, prin nedomolita rodnicie, prin vitalitate generatoare. Doinas a dovedit ca abundenta si cresterea, voiosia si fertilitatea pot infrange masinile de produs suferinta ale secolului, ca acestea pot fi invinse si prin dispret si constructivitate, nu numai prin triumfuri martiale.

Zamislitorul si zugravul vizionar al unei torturi dialectice, al ambiguitatilor polisemantice, in lupta neincetata cu o cunoastere adevarata a realului insusi (a concretului si abstractului)? Da, categoric, desi inca mult prea putini sunt cei care (fie ei chiar insemnati critici) o inteleg pe de-a-ntregul sau o banuiesc macar, multumindu-se cu vagile clisee despre armonie si simetrie, despre neo-romantism si neo-clasicism pe care le tot intalnim. Dar totodata, si mai presus de orice, reprezentantul unei Romanii integre, rotunde, bogata in liniste si moderatie, increzatoare in sine. Exemple sau modele fericite au mai existat in era moderna, de la Titu Maiorescu la Ion Pillat si la Iuliu Maniu, dar ele ajung sa se rareasca pe masura ce ne apropiem de zilele noastre.

Multi sunt cei care s-ar cuveni sa-i aduca, acum, la trecerea spre cele vesnice, prinos de recunostinta. (Cate dintre numele de mare circulatie si vizibilitate din literatura actuala nu datoreaza aceasta pozitie observatiei lui Doinas?) La putini se pot gasi motive mai intense de gratitudine calda decat la autorul acestor randuri, primit de Stefan Augustin Doinas si de Irinel Liciu ca adolescent in casa drept frate mai tanar, caruia ii ramane amintirea lungilor ore (uneori zilnice aproape) de seara, in conversatie intima, dar, mai adesea inca, de lucru cot la cot, in acea indicibila comunitate fierbinte si calda a muncii artistice si intelectuale impreuna, care pe mine unul ma imbogatea, ma linistea, ma inalta. Iar dupa expatriere, in ani foarte grei, stiu ca din Romania (afara de familie, fireste) numai Doinas, alaturi de Steinhardt si de Sarbu, aveau cutezanta de a coresponda, cu dragoste si cu imbarbatare, cu ostracizatul ce eram.

As spune, la sfarsitul acestor putine cuvinte: Dumnezeu sa-i primeasca la Sine pe amandoi, in bunatatea Lui nesfarsita, sa-i ierte si sa-i odihneasca. Numai ca, pentru folosul durabil al compatriotilor lui Doinas, as mai adauga un indemn si pentru ei: sa nu faca eroarea de a-l uita pe Doinas, sa-l tina mereu in minte ca pe un prilej de incredintare si intarire, de mangaiere, ca pe un loc special in care s-au intalnit fericit si victorios Adevarul, Binele si Frumosul.

Washington DC, mai 2002

 

MARIE-FRANCE IONESCO

Cand moare poetul...

“Da: mie - celui stins aici - uitare
Sa cada praful pe scriptura mea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi intre voi barfiti-ma in soapte
cu fetele intoarse spre apus
pentru ca tot ce-ntamplator ati spus
adevarat, sa se scufunde-n noapte.”

(Stefan Augustin Doinas - Epitaf)

Moartea celor pe care i-am cunoscut si iubit, de aproape sau mai de departe, ne uluieste, ne lasa descumpaniti si flecari.
De ce?... De ce?... Ca si cand nu am sti - uitam, uitam - si fiecare moarte care ne loveste este cea dintai.
Aveam 23 de ani cand, la Craciunul din 1967, am descoperit Romania. De tara aceasta m-a legat atat de tare un grup de prieteni. In fiecare seara ne intalneam la unii sau la altii ca sa facem si sa desfacem lumea. “Ca intr-un roman rusesc”, exclamam eu, incantata, ceea ce pe unii dintre ei ii irita. Una dintre cele mai primitoare case, care ne intampina pe toti cu o caldura, cu o eleganta si o gratie fara pereche era cea a lui Stefan Augustin Doinas si Irinel Liciu.

Altii vor spune mult mai bine ca mine ca Doinas este un mare poet. Am fost impresionata de rigoarea discreta, de refuzul efectelor, de inaltimea poeziei lui, in timp ce faceam descoperirea bolborosita a limbii romane. O poezie clasica departe de curente si mode. Si pe urma, Doinas era si un mare traducator de poezie. Traducerea lui mi l-a facut mai accesibil pe Mallarmé. S-a mirat cand i-am multumit pentru ea...

Nu m-am mai intors in Romania in anii cei mai negri. Cateva carti postale, cateva telefoane ca sa ne asiguram unii pe altii ca mai eram inca acolo, ca eram mereu acolo... I-am regasit pe amandoi in 1990 neschimbati, senini, in fierberea exacerbata a ambitiilor unora si altora. La moartea tatalui meu, in 1994, printre scrisorile care-au ajutat sa-mi duc mai departe viata a fost si cea a lui Doinas - care mi-a spus ca tatal meu nu traise degeaba.

In acelasi an, in noiembrie, Doinas a venit la Paris pentru un colocviu Valéry. Mama si cu mine am fost bucuroase sa il primim intr-o seara la noi impreuna cu Alain si Marie Besançon, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, Simone Boue, Gabriel Liiceanu, Toma Pavel si Lucian Pintilie. In seara aceea am sarbatorit ziua de nastere a trei dintre oaspetii nostri. Putin prea veseli, dar si putin prea tristi, regretam ca lumea - Romania, adica - nu se reface asa cum sperasem.

Doinas ne tempera deceptiile asa cum ne temperase in 1990 entuziasmele.
In martie 2000, Doinas si Irinel au venit din prietenie sa vada Macbeth la Teatrul National din Bucuresti. Iesind de la reprezentatie, dezastruoasa, eu m-am scuzat ca i-am atras intr-o asemenea cursa. Mi-au raspuns afectuos ca important era ca ne vazusem. Si atunci a fost ultima oara.

Am vazut-o pe Irinel dansand o singura data, in Seherezada, la un turneu al Baletului National la Théatre des Champs-Elysées, in anii ‘70. Ea intrunea gratia distanta cu umorul. Dupa acest turneu, partenerul sau, Gabriel Popescu, “a ales libertatea”. Fara partenerul sau de lucru, Irinel a renuntat sa mai danseze. Fara Doinas, ea a renuntat sa mai traiasca. Exemplu de fidelitate radicala, absoluta, care ne obliga la respect, in ciuda durerii.

Vorbind despre sotia sa, Eugen Ionesco scrie in Cautarea intermitenta: “A ramane impreuna, pentru eternitate, in bratele lui Dumnezeu”. Acolo, ii vom regasi intr-o zi pe Doinas si pe Irinel.
In aceasta eternitate pe care Doinas o intrezarea din 1958, in poemul sau Vesnicie:

“Nimica nu se stinge niciodata.
Un sul de nesfarsite frumuseti
isi desfasoara ritmic in durata
lumina unei vesnice vieti”.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22