In memoriam Traian T. Coşovei

Pe 1 ianuarie s-a stins din viaţă poetul Traian T. Coşovei. Avea 59 de ani.

Pentru mine, dacă mă gândesc la Cenaclul de Luni de la finele anilor ’70, prima fi­gură care-mi vine în minte spontan este cea a lui Traian T. Coșovei. Un amestec spu­­mos de băiat (bun) de cartier și de gen­tle­man închipuit, un fel de proletar cu aere de aristocrat deghizat, cu trupul lui firav, cu ochii lui albaștri și triști și cu freza lui blondă, plin de o vervă nebună, mereu pus pe glume și șotii, Traian era pentru mine un adevărat personaj, unul plin de culoare și în același timp inclasabil. Îm­brăcat mereu cu o anume căutare, în pas cu moda tinerească cea mai teribilistă, une­ori cu inele șocante pe degete și cu pantofi ascuțiți în picioare, Traian era un dandy de București, căruia-i plăceau bău­tu­rile rare, ciocolata și parfumurile de mar­că, fetele frumoase și inabordabile, neo­lo­gismele dintr-o lume occidentală în­de­păr­tată și liberă, și mai ales poezia. Poezia pe pâine studențească și navetistă, poezia la o lungă bere ieftină și boemă, poezia care cucerește și recucerește femei și iubite, poezia dimineața, la prânz și seara, poezia ca un mod de practicare intensă a prie­te­niei, poezia ca un fel de a fi zi de zi și con­tinuu în lume, poezia ca o formă discret-supremă și rafinat-derizorie de existență, care face realul suportabil...

Dintre corifeii Cenaclului de Luni, cu care împărtășea aceeași pasiune pentru poeții americani ai generației beat, aceleași lec­turi devorante din toată poezia modernă universală și aceleași discuții in­ter­mi­na­bile, Traian era poate „copilul (cel mai) teribil“ al Generației ’80: ludic și ironic pe cât tandru și uneori pesimist, ancorat în cotidianul brut pe cât visător și uneori vizionar, inventatorul celor mai năs­truș­ni­ce și mai uluitoare metafore din câte mi-a fost dat să citesc și să aud, el era parcă poetul cel mai poet dintre noi, liricul cel mai liric, identificat în întregime cu pro­priul său stil. Într-atât, încât acest stil po­etic, inventat inițial de Traian – plin de con^­­cepte urbane și de noțiuni științifice, de nume de mărci de mașini, produse cos­metice și industriale, de gadgeturi de ci­vilizație, cu trimiteri la benzi desenate și la cultura americană în general –, stilul acesta a devenit finalmente „stilul ’80“. Apărut în volumul său Ninsoarea elec­tri­că din 1979, stilul acesta s-a transformat ulterior în marca înregistrată, ușor re­cog­noscibilă, a „Generației“, din care s-au în­fruptat mulți.

„Cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola“, cum se definea singur cu umor, Traian T. Co­șovei a fost poate și „ultimul mare ro­mantic“ al aceleiași Generații pe care a marcat-o indelebil: cu o poftă enormă, de­bordantă, de scris, publicând nu mai pu­țin de 20 de volume de poezie, spumos și „nu lipsit de profunzime“, cum scria N. Ma­nolescu, Traian ascundea un mare sen­timental în spatele acrobațiilor sale ver­ba­le vertiginoase. Găsindu-și stilul, muzica proprie și universul imaginar încă de la primul volum, Coșovei a reușit să se co­pieze pe sine însuși cu grație până la sfâr­șit și să acopere, sub o „sensibilitate me­taforică“ excepțională, o mare, incurabilă melancolie. Ca un trubadur modern, ca­pa­bil să inventeze imagini surprinzătoare și ingenioase pentru drame și suferințe, Co­șovei a reușit să se apere, să se protejeze, să se consoleze de existență prin propriul său manierism poetic - un manierism stră­lucitor.

Autor al celebrei sintagme „o nouă sen­sibilitate poetică“, care a definit pentru mulți poezia Generației ’80, Traian T. Co­șovei a fost și un om generos. Textele sale despre poezia congenerilor săi, scrise îna­inte și după 1989, sunt printre cele mai bu­ne exegeze de acest fel, pentru că sunt scri­se dinlăuntrul poeziei, cu empatie și înțelegere. Mai puțin obsedat de măreția pro­priul său eu ca alți colegi corifei, Co­șovei a avut cultul prieteniei, nu doar în tinerețea lui cenaclieră, ca noi toți, ci pâ­nă în adânca maturitate, semnând cărți de grup, precum celebrul volum Aer cu dia­mante din 1982, dar și alte numeroase vo­lume ulterioare de și cu prieteni tineri po­eți. Dacă „poetica prieteniei“ face parte din definiția culturală a Generației ’80, cum s-a observat, ilustrând un tip anume de coerență interumană și un model de inserare creativ-emulativă în realitate, atunci exemplul lui Traian T. Coșovei - un „cavaler al prieteșugului poetic“ neobosit – chiar a contat.

Fermecător și teribilist, boem incurabil și „beatnic neresemnat“, echivalându-și par­cursul existențial numai și numai cu po­ezia, Traian T. Coșovei ne-a părăsit de cu­rând pentru întâlnirea cu eternitatea: „Moartea e prima fată pe care o înveți să sărute“ sau ultima...