Înapoi la Cannes

Între 14 şi 25 mai, la Cannes are loc cea de-a 67-a ediţie a Festivalului Internaționalde Film.

Festivalul Internațional de Film de la Cannes a debutat oficial anul acesta cu pe­licula Grace de Monaco (regia Olivier Da­han, 102 min.), având-o pe Nicole Kidman în rolul titular și pe Tim Roth în rolul Prințului Rainier. Filmului i s-a acordat doar onoarea de a deschide festivalul, fi­ind în afara competiției. Va avea cu si­gu­ranță succes de public, pentru că, deși au trecut 60 de ani de când Grace Kelly a câș­tigat Premiul Oscar pentru cea mai bună ac­triță (în filmul The Country Girl, regia George Seaton, 1954), povestea tinerei ame­ricane care a lăsat Hollywoodul pen­tru a deveni prințesă este poate una dintre cele mai frumoase povești de dragoste ale secolului XX.

Insă nu la fel de încântată este Familia Regală de Monaco, care, la începutul anului 2013, s-a dezis oficial de pro­iectul cinematografic pe care l-a des­cris ca fiind inexact din punct de ve­dere istoric. După numeroase solicitări de a revizui scenariul, Familia Regală din Mo­naco consideră filmul o simplă ficțiune. Ni­cole Kidman și-a apărat participarea în acest proiect, declarând că intențiile echi­pei artistice nu au fost de a realiza un film biografic sau un docu-fiction, ci de a pre­zenta un moment din viața unei femei pu­se să aleagă între a se întoarce la Los An­geles pentru a juca în noul proiect al lui Al­fred Hitchcock (care se pregătea în 1962 să filmeze Marnie) și a rămâne în Monaco - principat amenințat cu anexarea de că­tre Franța.

În povestea de dragoste a celor doi, Grace și Rainier, Festivalul de film de la Cannes – mai precis ediția din 1955 – a avut un rol hotărâtor. Grace a venit pe Riviera fran­ceză fiind invitată de festivalul de film. În una dintre zile, s-a hotărât să viziteze îm­prejurimile și a ajuns cu mașina în Mo­na­co, unde îl cunoaște pe Prințul Rainier. În mai puțin de un an, cei doi se căsătoresc.

Filmul a dezamăgit publicul de experți acre­ditați la Cannes. Cronicile nu au fost deloc politicoase. Însă locuitorii din Can­nes au așteptat cu interes filmul, mulți din­tre ei fiind figuranți la turnarea aces­tuia. Intenția lui Olivier Dahan a fost ace­ea de a face un film despre o femeie mo­dernă care se luptă să găsească un echi­libru între familie, soț și carieră; un film cons­truit după regulile cinemaului și ne­implicând obiectivitatea istoricului sau a jurnalistului în construirea poveștii.

La Cannes, poveștile de pe ecran sunt du­blate de prezența unor oameni care spun povești. I-aș aminti aici pe Sophia Loren și pe Yves Manciet. Dacă primul nume vă spune multe, al doilea cu siguranță nu su­nă cunoscut nimănui. Și totuși este și el un fel de star, singurul fotograf în viață ră­mas din echipa de șase fotografi acreditați pentru prima ediție de festival, în 1946. Azi, la vârsta de 89 de ani, Yves Manciet a fost celebrat în mod oficial, făcându-i-se un loc în spațiul dedicat fotografilor pro­fesioniști, care azi, la ediția a 67-a de fes­tival, depășește 400. A încetat să mai fo­tografieze Cannesul în timpul festivalului de film în 1962. Doar în 1997 s-a mai în­tors pentru un angajament punctual cu revista Paris-Match, care îl rugase să co­la­boreze oferindu-și serviciile și expertiza cu ocazia celebrării a 50-a ediții de Can­nes. A fotografiat peste 300 de staruri in­ternaționale (Henry Fonda, Gary Coo­per, Romy Schneider, Sophia Loren, Jean Coc­teau), dar nu-l poate uita pe primul: Mau­rice Chevalier. Locul său preferat de a prin­de starurile era plaja Hotelului Carl­ton, un loc pe care și azi îl recomandă tu­turor fotografilor veniți la Cannes.

Sophia Loren este prezentă la Cannes ca invitat special, în sec­țiunea Cannes Clasic, unde ru­lează filme ce deja fac parte din istoria cinematografiei. Partea bu­nă este că aceste filme imprimate pe pe­li­culă sunt restaurate, cum este și cazul Nun­ții în stil italian (regia Vittorio de Si­ca, 1964). Procesul de restaurare este unul foarte costisitor și foarte migălos, așa că e nevoie de contribuția multor instituții și la­boratoare profesioniste pentru ca filme realizate cu 60–70 de ani în urmă să fie re­condiționate și pregătite să mai înfrunte timpul încă măcar o jumătate de secol. Pentru filmul lui De Sica, unde Sophia Lo­ren îl are ca partener pe Marcello Mas­tro­ianni, au contribuit Surf Film – Ci­ne­ma­teca di Bologna, Technicolor Foun­da­tion for Cinema Heritage, Memory Ci­ne­ma și Laboratoarele L’Immagine Ri­tro­va­ta.

Marcello Mastroianni este omniprezent la Cannes, afișul ediției 2014 avându-l pe el ca imagine și fiind vizibil peste tot, de la banner-ul mare care îmbracă Palatul - centrul nervos al Festivalului, unde se află sălile Lumière, Buñuel și Debussy, dar și în magazinele și cafenelele din tot Can­nesul. Mastroianni a făcut și el istorie la Cannes, filmul La Dolce Vita (regia Fe­derico Fellini) câștigând ediția din 1960 a festivalului, fiindu-i decernat Palme d’Or. Filmul a fost aspru condamnat de Bi­serica Catolică, fiind văzut ca o parodie la a doua venire a lui Hristos pe pământ. Fil­mul a avut un tratament aspru în Spania, unde a fost interzis până în anul 1975.

Întrebată despre partenerul ei din Nuntă în stil italian, Sophia Loren a început să plângă în timpul Masterclass-ului de trei ore, la care au participat 450 de spec­ta­tori: „Îl port în inimă. Când am ajuns la Cannes și am văzut superbul afiș cu Mar­cello, am fost profund emoționată. Îmi ține companie. Am trăit atât de multe lucruri minunate împreună“. Prima ac­triță străină care a ridicat Premiul Oscar pentru cea mai bună interpretare feminină înainte să fi împlinit 30 de ani, Sophia Lo­ren, a vorbit despre filmele ei, despre ma­rii regizori cu care a lucrat, iar apoi a răs­puns întrebărilor venite din public. Lumea a fost interesată să afle cum la 27 de ani a jucat în La Ciociara – filmul lui De Sica, cu care a colaborat de 14 ori – rolul unei fe­mei de 50 de ani. „Când am înțeles că trebuie să fiu o femeie de două ori mai bă­trână decât eram eu, i-am spus lui Vittorio că Anna Magnani ar fi cea mai potrivită pentru rol. De Sica mi-a spus că fusese deja la ea, că refuzase spu­nând: «Dar de ce nu o iei pe Sophia Lo­ren?»“. Iar restul este istorie... cine­ma­tografică.

Anul acesta, selecția oficială nu­mără 18 filme, cu două mai puțin decât anul trecut. Dintre aceste aș aminti: The Home­s­man (regia Tommy Lee Jones, cu Hilary Swank și Meryl Streep) – o dra­mă western și The Search al regizorului Michel Hazanavicius, care a adus pe co­vo­rul roșu cel mai tânăr actor, Abdul Kha­lim Mamatsuiev, de numai 10 ani. The Search este un film despre Cecenia, un film pentru care regizorul mărturisește că n-ar fi reușit să adune bani și să-l facă, dacă n-ar fi fost Oscarul luat acum trei ani pentru Artistul, acel film alb-negru care aduce un omagiu erei filmelor mute din anii ’20.

Juriul de competiție este format din: Jane Campion (producător și scenarist din Noua Zeelandă) - președinte și Sofia Cop­pola, William Dafoe, Gael Garcia Bernal, Carole Bouquet (actriță franceză), Leila Ha­tami (actriță din Iran, ale cărei prezențe pe covorul roșu sunt mereu asortate cu o eșarfă care îi acoperă capul), Jeon Do-Yeon (actriță din Coreea de Sud), Jia Zhan­g­ke (producător, regizor și scenarist chi­nez) și Nicolas Winding Refn (producător, scenarist și regizor danez).

Despre palmaresul ediției, în numărul viitor. //