Pe aceeași temă
Mai concret: dacă romanul marelui praghez începea prin consemnarea condamnării inexplicabile a lui Josef K. („Într-o bună zi, domnul K. fu arestat“), antiutopia lui Vişniec începe exact… viceversa („Într-o bună zi, Kosef J. fu eliberat“). Suntem aruncaţi, astfel, în „realitatea“ fantastă a unui univers concentraţionar asemănător celui kafkian, de Mitteleuropă abstractă, şi, totodată, într-o naraţiune care te prinde imediat în mecanismul ei logic, de parabolă cvasiabsurdistă. Claritatea şi precizia stilistică, dinamismul captivant al intrigii, aerul straniu, neliniştitor ce însoţeşte relatarea, perfecta suprapunere între „fapte“ şi „idee“ arată, în chip evident, mâna unui profesionist al cărui talent narativ se împleteşte perfect cu cel dramatic.
Complexitatea sofisticată din Sindromul de panică… lasă locul unei simplităţi complexe şi unei „poveşti“ despre capcanele şi relativitatea libertăţii. Căci, după înştiinţarea de „eliberare“ din captivitate, numitul Kosef J. se vede complet nepregătit pentru formalităţile eliberării efective. În aşteptarea schimbării hainelor, fostul deţinut-model e prins într-un interval dilematic: liber formal după mai mulţi ani de detenţie, dar aflat în imposibilitatea practică de a părăsi colonia penitenciară, nemâncat, fără adăpost cert şi fără haine noi. Aşteptarea se prelungeşte indefinit, întrucât croitorul închisorii nu poate bricola, deocamdată, haine de schimb din resturile putrede care-i ocupă atelierul, întâlnirea cu conducătorul închisorii se tot amână, iar cei doi bătrâni gardieni (Franz Hoss, un fost dur aproape decrepit, şi adjunctul său Fabius) îl „adoptă“ pe Kosef J. şi se ataşează de el, antrenându-l în nesfârşite partide de zaruri... După un timp, aceştia îndrăznesc chiar să-l lase nu numai „de capul lui“, ci şi ca înlocuitor de gardian pentru câteva zile, ceea ce-i dă prilejul eroului să experimenteze, pe lângă frisoanele dezorientării şi ale scrupulelor morale, beţia puterii discreţionare asupra foştilor tovarăşi de detenţie. Secvenţa în care J. decide să lovească „la întâmplare“, sub ureche, un deţinut pe care-l supraveghea în timpul plimbării prizonierilor este developată magistral, cu un umor negru irezistibil şi în crescendo psihologic; printr-o coincidenţă semnificativă (romanul abundă în simetrii ironice, circulare…), victima va muri mai târziu din cauza loviturii şi se dovedeşte a fi chiar înlocuitorul lui Kosef din celula cu numărul 50...
Rând pe rând, apar în cadru, alături de „omul bondoc, cu ochi de peşte asfixiat“ de la magazia de haine, un copil enigmatic al său, care face legătura între mai multe „lumi“, planturoasa bucătăreasă Rozette, pe care Kosef o ajută o vreme spre a se cupla cu ea, interesat şi vremelnic, spre final, apoi şeful închisorii, un colonel bolnăvicios şi scârbit de „inutilitatea“ existenţei.
Personajele cu identitate onomastică sunt puţine, marea majoritate fiind numite, „abstracţionist“, după atributele lor definitorii: omul fără dinţi în gură, omuleţul bondoc şi jovial ş.a.m.d., iar cadrul fantast e infuzat, discret, de fantastic, gândurile şi dorinţele lui Kosef lăsându-se citite de unii-alţii şi invers. Paralel, cercul pseudo-libertăţii lui Kosef se lărgeşte progresiv: eroul explorează mai întâi, derutat, limitele coloniei penitenciare, rătăcindu-se în afara ei, apoi ţine aproape de frontierele sălbatice ale domeniului şi descoperă că închisoarea se prelungeşte indefinit prin alte numeroase clădiri abandonate, intrate în paragină.
„Escapadele“ în afara zidurilor continuă şi altfel: împreună cu cei doi gardieni bătrâni şi cu un câine lup epileptic, Kosef urmăreşte epuizant şi stupid un evadat (pe un traseu halucinant, unde absurdul situaţiilor este „escaladat“ treaptă cu treaptă), îl vizitează pe şeful închisorii, care-i confirmă degradarea continuă a sistemului de supraveghere carcerală,
şi – culmea libertăţii controlate! - se întoarce periodic în oraşul natal unde, ca într-un film suprarealist, absolut totul apare neschimbat, rămas exact ca în urmă cu şapte ani, iar oamenii se prefac a nu şti statutul real al vizitatorului…
Imaginaţia poetică a lui Vişniec se află şi aici la ea acasă, cu viziunile coşmareşti ale burgului populat cvasiexclusiv de oameni bătrâni, ulterior demolat piesă cu piesă, pentru a face loc unui anunţat „oraş nou“ ce întârzie să apară. Iar episoadele (excelente!) care-l au ca protagonist pe croitorul închisorii, bricoleur din resturi de materiale putrezite, ni-l readuc în minte pe fabulosul Polider din Cartea Milionarului de Ştefan Bănulescu.
Făcând abstracţie însă de „urbea“ lui Kosef J., de „lumea exterioară“ inaccesibilă şi de interiorul evazionist, decorat cu flori exotice al şefului închisorii, romanul lui Vişniec prezintă două mari compartimente ce comunică subteran prin mediatorul Kosef, prin copilul cel enigmatic (episodul pietrelor pe care acesta le ciocneşte cu flamă e o punere în abis a conflictului din roman) şi, îndeosebi, prin evadaţii care ajung să alcătuiască o comunitate paralelă de „oameni liberi“, dar pauperi, incapabili să părăsească spaţiul uriaş al închisorii şi ascunzându-se în corpurile sale dezafectate, invadate de gunoaie. Un război surd, apoi tot mai făţiş, presărat cu răpiri şi numeroase pierderi cauzate de o iarnă apocaliptică, se dă, peste capul gardienilor, între cele două „lumi“, a deţinuţilor şi a evadaţilor. O luptă în care J. face figura unui „eliberat din oficiu“, hrănit de Putere, prin comparaţie cu cei flămânzi şi eliberaţi „prin propriile puteri“: „Un om eliberat de cei de dincolo nu putea fi decât un om total supus celor de dincolo. Sau, în fine, un om care mai devreme sau mai târziu va face jocurile celor de dincolo. Şi chiar dacă el, personal, Kosef J. adică, nu va face jocul celor de dincolo, el va rămâne veşnic un simbol al acelui joc murdar pe care cei de dincolo l-au inventat de fapt“. E drept, acest intermediar „privilegiat“ îi aprovizionează pe deţinuţi - prin intrările sale multiple în Sistemul carceral - cu resturi alimentare şi haine, înlesnindu-le supravieţuirea. Romanul devine astfel o parabolă ironică a Captivităţii concentraţionare şi Libertăţii democratice, ambele deconstruite la rece, prin evoluţia evenimentelor. Îl putem citi şi ca pe o parabolă kafkiană a confruntării dintre două Sisteme aparent opuse, în care captivitatea sfârşeşte prin a se înfăţişa ca un „acasă“ confortabil şi sigur, iar libertatea – ca o formă de existenţă la limită, insuportabilă prin sărăcie şi insecuritate, un „cerc concentric“ al supravegherii şi terorii. O eventuală comparaţie cu romane distopice autohtone din timpul totalitarismului, de la Biserica neagră de A.E. Baconsky la Viaţa pe un peron de Octavian Paler, n-ar dezavantaja ficţiunea lui Vişniec.
Refugierea profitabilă a evadaţilor într-un dispensar improvizat tot de ei nu este decât un prim episod al degradării relaţiilor din interiorul acestei comunităţi, scindate între cei „lucizi“, tot mai puţini, şi cei „cu minţile rătăcite“, tot mai mulţi (dar care nu câştigă niciodată când deciziile sunt supuse la vot democratic). De efect rămâne substituirea treptată a deţinuţilor cu cei evadaţi, prin răpirea pe căi subterane a celor dintâi de către cei din urmă. Operaţiunea – menită să compenseze criza de resurse materiale în rândul „oamenilor liberi“ – eşuează însă din cauza lipsei de apetenţă a captivilor pentru riscurile libertăţii.
Într-o astfel de lume, gardienii nu mai recunosc figurile deţinuţilor decât prin numerele celulelor în care sunt cazaţi, iar deţinuţii nu par interesaţi de cine sunt gardienii: identităţile devin abstracte, indiferente, interşanjabile. Însuşi războiul invizibil dintre evadaţi şi captivi se rezolvă prin revenirea „acasă“ a lui Kosef J., în celula familiară cu numărul 50, sub supravegherea aceloraşi gardieni bătrâni, ale căror priviri trec acum prin el „ca printr-un corp transparent“...
Domnul K. eliberat nu este numai cel mai „eficient“ roman al lui Matei Vişniec, o carte care te implică până la capăt, ci şi una dintre cele mai bune utopii negative din literatura română. //
// MATEI VIŞNIEC
// Domnul K. eliberat
// Editura Cartea
Românească
// Bucureşti, 2010
