Incotro si de unde

Dialogul ca proiect social
Sunt foarte putine cartile de convorbiri, echivalent romanesc pentru frantuzescul entretiens, aparute in Romania pana in 1989: probabil ca pentru a le numara ajung degetele unei singure maini. Si nu sunt putine numai cele aparute, sunt putine, daca nu lipsesc aproape cu totul, si cele eventual intocmite pana atunci si care sa fi fost scoase din sertare si publicate dupa 1990.

Genul avea sa infloreasca in Occident dupa al doilea razboi mondial, dar nu existenta „cortinei de fier“ este responsabila pentru cvasi-absenta lui in Romania, unde o anume traditie totusi existase (Marturia unei generatii de Felix Aderca, Lumea de maine de Ion Biberi s.a.). Explicatia consta mai degraba in profunda ostilitate totalitara fata de dialog, corect resimtit ca pericol mortal pentru o ordine si un sistem ce s-ar fi destramat aproape instantaneu daca l-ar fi ingaduit. In definitiv, sfarsitul regimului ceausist a fost parafat, si nu doar simbolic, de intreruperea discursului dictatorului printr-un formidabil si colectiv strigat de Huo!, forma extrema, dar adecvata momentului, de restabilire a comunicarii sociale.

De la 1990 incoace situatia s-a schimbat radical, au fost publicate numeroase carti de acest tip, fie traduceri, fie originale. Formula s-a si banalizat de altfel, in sensul intrarii intr-o normalitate a diversitatii a carei existenta este incontestabil benefica. Odata depasit inevitabilul moment de entuziasm nediferentiat, se contureaza proiecte articulate, apar autori profesionalizati, se precizeaza directii si zone specifice de interes. Un asemenea proiect are, de pilda, editura ieseana Polirom, concretizat in colectia Duplex, in care au aparut pana acum opt volume (cel mai recent, Urmele timpului, aducand totodata si o semnificativa iesire din perimetrul national: este un „dialog“ intre psiho-sociologul francez Serge Moscovici si romanul Adrian Neculau, profesor la Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iasi). Din cele opt carti de „convorbiri“, trei se datoreaza lui Sorin Antohi, ceea ce impune ipoteza unei actiuni ce reflecta un anume program, chiar daca nu neaparat explicit. Alegerea interlocutorilor (Adrian Marino, Mihai Sora, Alexandru Zub) pare de asemenea sa raspunda unor criterii specifice, iar temele „convorbirilor“ comunica in mod evident de la o carte la alta. Din acest punct de vedere, dialogul cu Alexandru Zub* este si cel mai relevant pentru intentiile lui Sorin Antohi.

Una, dominanta, este de ordin pedagogic. Nemarturisit, dar foarte straveziu, Sorin Antohi ghideaza convorbirea dupa un rost anume: ajungerea la o carte de invatatura. Accentul este insa pus pe transmiterea unei sau a unor experiente, nicidecum pe stabilirea unor modele, dimensiunea formativa prevaleaza asupra celei normative. Ca si in cazul convorbirilor cu Adrian Marino si Mihai Sora, dialogul cu Alexandru Zub face parte dintr-o „conversatie“ inceputa cu multi ani inainte si care va continua, se intelege, si dupa consemnarea in carte a esantionului. Termenul esantion este folosit de Sorin Antohi insusi, „asemenea volumelor mele precedente de entretiens, acesta este un esantion reprezentativ dintr-o conversatie care dureaza de doua decenii si mai bine“. Precizare facuta in acelasi scop discret pedagogic. In „cuvantul inainte“ al volumului, Sorin Antohi aminteste si alte intalniri fericite (cu Alexandru Dutu, Paul Cornea, apoi Andrei Pippidi, Stefan S. Gorovei, Elena Siupiur), iar acestea au in comun cu experientele evocate in cele deocamdata doar trei carti de convorbiri caracterul de raporturi umane substantiale norocos create intr-un context politic si social in care dialogul si discutiile „libere“ erau ostracizate. O binecuvantata experienta, „cu note specifice, de la caz la caz“, numeste Sorin Antohi aceasta comunicare de tip insular si factura cvasi-clandestina, a carei amintire ii trezeste o neasteptata, pentru stilul lui, vibratie de patetism - „Ce mi s-ar fi intamplat fara ea, ce as fi devenit daca as fi cunoscut doar libertatea interioara, spatiul strict privat (familia si un mic grup de prieteni), solidaritatile de subzistenta (insule comunitare arhaice, relicte clanice) si stihia spatiului public al ceausismului?“. El nu are insa nostalgia binecuvantatei experiente si nu o evoca pe ton melancolic. Stie ca a fost binecuvantata doar intrucat nu facea parte din ordinea lumii de atunci. Supravietuitorii de dupa o catastrofa nu au nostalgia ei pentru ca atunci au trait miracolul de a se salva, ar insemna sa ramana involuntar captivii dezastrului.

Pentru Sorin Antohi, reamintirea fluxului „conversatiilor“ si extragerea unor „esantioane reprezentative“ echivaleaza cu un efort de constructie a normalitatii sociale si intelectuale dupa desertificarea comunista. Dialogul este o cale (una dintre cai, nu Calea!), pentru a se coagula si articula o societate suportabila. Nu e o utopie, ci un deziderat rezonabil si realizabil. In acest sens sunt pedagogice „convorbirile“ lui Sorin Antohi: propun si deopotriva ilustreaza dialogul ca proiect social.

Examenul critic si constructia viitorului
Asemenea lui Adrian Marino si Mihai Sora, interlocutorii lui Sorin Antohi din celelalte carti de „dialog“, Alexandru Zub a constituit in perioada comunista o citadela intelectuala, rezultatul unei aventuri individuale. Istoric de profesie, fost detinut politic, savant cu o opera impresionanta, el a avut ani de-a randul rolul unei institutii informale, divergenta in raport cu sistemul. Pentru numerosi oameni tineri, nu neaparat de aceeasi specialitate, Alexandru Zub a fost si numele unei insule de (relativa) normalitate. „Erau - scrie Sorin Antohi - filologi, lingvisti, studiau limbi straine, erau psihologi, filosofi, sociologi“. Sunt amintiti, dintre acei tineri de altadata, Liviu Antonesei, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea-Hoisie, Dan Petrescu, Luca Pitu, Valeriu Gherghel, Stefan Afloroaei. Nu trebuie omis, desigur, Sorin Antohi insusi. Asemenea insule au existat si in alte locuri din Romania comunista, la Timisoara, la Cluj, poate mai putin la Bucuresti, iar o reconstituire a acelui „arhipelag“ poate va fi candva facuta.

Cu atat mai mult cu cat in cei peste 12 ani de schimbare istorica vechiul sistem si-a prelungit existenta „sub etichete noi“, sustine acum Alexandru Zub. Aceasta continuitate mascata prin cosmetizarea fatadelor este responsabila „pentru ca, de fapt, traim intr-o epoca de criza“. Absenta examenului critic a ingaduit, de nu si favorizat, persistenta a ceea ce ar fi trebuit sa fie indepartat. „Traim acum, in fond, urmarile acestei nelimpeziri la timp a lucrurilor. Fiindca intr-un fel ar fi trait lumea romaneasca o confruntare directa a situatiilor si pozitiilor in 1990, si altceva este acum, dupa mai bine de un deceniu, timp in care interesele s-au complicat, s-au tesut inextricabil, in care informatiile insesi nu mai sunt nealterate si nu se mai poate conta pe ele, in care posibilitatea de a manipula si de a santaja este, practic, nesfarsita.“ Criza este in primul rand una de criterii si de repere, „societatea romaneasca se gaseste intr-o situatie de confuzie absoluta“. Pusa, dupa 1989, „in situatia de a genera liber criterii de sens“, societatea romaneasca a esuat in fragmentarism si enclavizari tribale. Problema trecutului a fost „rezolvata“ prin eliminare, de fapt o stratagema pentru a-l prelungi. Vointa de a construi ramane o vorba in vant in lipsa examenului critic. Nu se poate determina corect o directie de urmat in absenta cunoasterii celei anterioare, pentru a afla incotro te indrepti este nevoie sa stii de unde vii. Deseori invocata, ruptura de trecut prin indiferenta, de nu chiar prin afisarea agresiva a dezinteresului, inseamna de fapt o forma perversa de a-l continua, este o falsa ruptura. Cum sa te desparti de ceea ce ignori, si inca ostentativ?! Metafora oglinzilor retrovizoare are un inteles practic, nu este o simpla formula ingenioasa.

Subintitulata Istorie, memorie si morala in Romania, convorbirea dintre Alexandru Zub si Sorin Antohi contine una dintre cele mai substantiale radiografii critice ale „tranzitiei“ in viata publica autohtona. Refuzand sa ramana in planul generalitatilor si al teoretizarilor confortabile, cei doi istorici identifica un lung sir de evolutii mai mult decit indoielnice. Unele sunt doar enuntate, cum e de pilda observatia lui Sorin Antohi ca „religiozitatea romaneasca, atat cat a renascut dupa 1990, este mai curand una de tip New Age“. Altele sunt insistent reluate, din unghiuri diverse si perspective complementare - conditie si totodata proba, de fapt, a dialogului veritabil. Una este aceea a neconcordantei dintre Occidentul real si modelul de Occident, Occidentul imaginar cum spune Alexandru Zub sau, poate, in termenii altui istoric, Lucian Boia, mitul Occidentului. Sorin Antohi vorbeste chiar de o drama, drama ciocnirii dintre un Occident care si-a abandonat „normativitatea“, care a renuntat la „ideea de norma, ideea de sistem de valori, ideea de ierarhie“ si societatea romaneasca, lipsita de „rudimentele unei societati civile“ si incapabila sa genereze „un cadru in care asocierea voluntara sa conduca in timp, criza dupa criza, catre articularea, printr-o capilaritate sociala si politica naturala, a necesitatilor locale si traducerea nevoilor in programe politice la scara nationala“. O idee reluata de Alexandru Zub prin apelul la raportarea „la propriile noastre realitati“, dar „fara a ignora ca traim intr-o lume in care nu mai exista o realitate autonoma, care sa functioneze de la sine“. O alta este aceea a unei virulente puneri in cauza a autoderiziunii si a autostigmatizarii, a retoricii „autodispretului“, cu expresia lui Sorin Antohi. Aceasta „forma sinucigasa de constiinta istorica, prin care tara isi sterge propriul trecut“ (Sorin Antohi) se opune doar in aparenta cliseelor nationaliste si uneori sovine perpetuate din propaganda national-comunismului: in realitate, cele doua atitudini formeaza un cuplu inseparabil, se presupun si se intretin reciproc, sunt fata si reversul incapacitatii de examen critic si vointa constructiva. Pseudo-occidentalizantii si pseudo-traditionalistii au nevoie unii de altii pentru a se legitima, uneori din cel mai abject oportunism. Diagnostic precis si, fireste, iritant. si pentru unii, si pentru altii. Spiritul critic in actiune irita intotdeauna.

* Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie si morala in Romania. Alexandru Zub in dialog cu Sorin Antohi, Editura Polirom, colectia Duplex, 2002.