Independenții (II)

Ioana Moldovan | 25.11.2014

Pe aceeași temă

Dintre cele 13 premii acordate în cadrul celei de-a doua ediții a Festivalului Național de Teatru Independent (3-9 noiembrie), patru au revenit, sub diverse forme, teatrului Unteatru.

 

Poate de multe ori ați auzit de Unteatru. Numai că de cele mai multe ori ați crezut că e vorba de un teatru oarecare. Adică: „Ce faci azi?“, „Merg la un teatru.“ Numai că interlocutorul dum­nea­voastră nu mergea la un tea­­tru, ci mergea la Un­tea­tru – ceea ce e o cu totul altă po­veste!

Unteatru este, în clipa de fa­ță, cel mai interesant spa­țiu exclusiv destinat tea­tru­lui. Și acest lucru a fost re­compensat în FNTi cu două premii: un premiu pentru management și strategie ar­tistică (din partea juriului oficial) și un premiu acordat de voluntarii FNTi pentru spațiul în care s-au simțit cel mai bine, cel mai firesc, cel mai acasă.

 

Aflat în spatele clădirii CEC de pe Calea Victoriei, Unteatru ara­tă de pe stradă ca o casă oarecare, ce se integrează în linia locuințelor de pe malul Dâmboviței, ridicate la început de secol XX. Se intră într-o curte pietruită, unde câ­teodată stau mașini parcate. Numai că imediat pe dreapta este o ușă care dă într-o altă lume: un teatru adevărat, cu până la 40 de locuri pe scaune și băncuțe, cu reflectoare și cabluri, cu decorurile și cos­tumele a peste 27 de producții de teatru, căci acesta este numărul de spectacole care s-au jucat aici, din vara lui 2010 – anul în care Unteatru a aprins lumina. La parter, spațiul are cinci încăperi de di­fe­rite mărimi. Cea mai mare cameră – pe vremuri cu siguranță o superbă sufragerie – este acum un fel de cameră obscură tri­dimensională, locul unde actorii se schim­bă și se pregătesc să intre în scenă, locul de unde lumina și muzica de spectacol sunt controlate și mixate pentru a crea magie. Cu tavane foarte înalte, camerele au un mister aparte. Sala de teatru nu are o formă fixă. De la spectacol la spectacol locul se schimbă. Scena e fie undeva la pe­rete, fie în mijlocul camerei, fie un coridor care împarte spațiul în două; e fie un cerc rotitor, fie un dreptunghi.

Spectatorii așteaptă să intre într-un hol primitor, cu canapele și fotolii diferite. În dreapta este o altă încăpere, cu măsuțe joase, cu o bibliotecă cu cărți de teatru. Mai nou a apărut și un frigider, de unde ori­cine se poate servi, unde berea stă la re­ce înainte de fiecare premieră.

Cei care pășesc pentru prima dată acolo, în spațiul cu cărămidă roșie îmbrăcată în pânză neagră, au senzația că sunt într-o vi­zită particulară. Și e ceva adevăr în acest prim sentiment. Aceasta e casa unui cuplu simpatic – Andrei și Andreea Gro­su: Unteatru e un gând care a legat oa­meni într-un proiect cultural curajos. S-a născut din dorința de a face posibilă în­tâlnirea oamenilor cu teatrul, acasă, un teatru într-o casă. O casă fără poveste, sub acoperișul căreia teatrul își așază is­toria ca într-un creuzet în care se topesc și se contopesc idei. El funcţionează ca vitrină în care produsul cultural devine exponat, iar spectatorul vizitator. Sun­tem un teatru gazdă care îşi doreşte vi­zi­bilitatea şi promovarea tânărului artist pentru care pătrunderea într-un sistem este foarte dificilă.“

Unteatru nu vinde bilete, ci funcționează pe bază de donații. E o lume la existența căreia fiecare contribuie cu ceva: o ca­na­pea, o rochie pentru o actriță, o idee bu­nă, un om care să se priceapă la cutare sau cutare lucru, o vorbă spusă colegei de serviciu care vine să vadă un spectacol cu soțul sau mama. Lista generozităților celor pe care tinerii Grosu îi cunosc sau nu-i cunosc nu se mai termină. Dar, da­că n-ar fi fost ei, casa ar fi rămas un loc gol și bântuit de amintiri, un spațiu lo­ca­tiv expiat.

Și anul trecut, la prima edi­ție a FNTi, Unteatru a pri­mit marele premiu, prin spectacolul Ce zile frumoase! de Samuel Beckett (Sabrina Iaschievici, Ionuț Vișan. Regia Sânziana Stoi­can, scenografia Valentin Vârlan). Pe lân­gă cele două premii deja menționate mai sus, pe care le-a primit în FNTi ca re­compensă pentru existența și filosofia „ins­tituțională“, Unteatru a primit alte două premii, de data aceasta indirect, prin spectacolele al căror producător este.

Marele câștigător al celei de-a doua ediții a FNTi este spectacolul Trădare de Harold Pinter (cu: Sabrina Iaschievici, Ionuț Vi­șan, Silviu Debu. Regia Sânziana Stoican, scenografia Valentin Vârlan). Ca și Bec­kett-ul de anul trecut, este o alegere cu­rajoasă. După două reușite cu doi autori di­ficili, dar excepționali prin felul în care explorează nevoile și primejdiile relațiilor interumane, regizorul Sânziana Stoican es­te în clipa de față un creator bancabil (știu că nu este o alegere fericită folosirea acestui termen!). Proiectele ei teatrale (cel puțin din perspectiva celor două amintite) sunt evenimente nu numai datorită tra­seului și palmaresului ulterior, cât da­to­rită faptului că obține opinii favorabile de la oameni de specialitate care greu ajung la consens. Va fi interesant a-i observa tra­seul artistic. Dacă începi cu Beckett și Pin­ter, cu ce se poate continua? E ca și cum ai alerga din prima maratonul în timpi de record mondial, de la primul antrenament dezinteresat!

Pentru Trădare ar trebui un articol se­parat. Și poate ar fi interesant un ase­menea articol, dacă aș reuși să mă alătur trupei Unteatru în voiajul artistic pe care spectacolul îl va face în toate spațiile in­dependente importante din țară. Căci ma­rele premiu al FNTi înseamnă pentru spec­tacolul câștigător un turneu național pe toate scenele independente ale Ro­mâ­niei.

 

Celălalt spectacol premiat și aflat sub umbrela Unteatru este mo­nologul Florinei Gleznea, Cinci ore cu Mario de Miguel Delibes. Un alt cuplu artistic bine sudat Florina Gleznea–Mariana Cămărășan (ac­tor-regizor), care experimentează și trans­formă fiecare spectacol într-o experiență ce se insinuează în memoria spectatorului, dar nu ca un act artistic, ci ca o ex­pe­rien­ță personală. Spectacolul lor mă trimite cu gândul la Alvin Toffler, care proiecta tea­trul în categoria mediilor încon­ju­ră­toa­re stimulate, adică acea categorie de pro­duse experimentale care ar putea oferi cli­enţilor senzaţia aventurii, a primejdiei sau a altor plăceri, fără a implica riscuri pen­tru viaţa sau reputaţia lor. Cinci ore cu Ma­rio este un confesional, un spațiu claus­trofob în care o văduvă tânără, mamă a cinci copii, își plânge soțul decedat, într-un carusel emoțional care te plimbă prin is­toria Spaniei și istoria personală a femeii ca­tolice înainte și după căsătorie, două is­torii care se determină una pe cealaltă. Un spectacol puternic, feminist, cu un umor inteligent și muzică bună, cu adâncimi și derapaje emoționale care te înduioșează.

Un alt premiu important acordat în FNTi a fost cel pentru debut. Vlad Bălan, pre­miatul, este încă student în anul III la Uni­versitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bu­cu­rești (UNATC). Dincolo de obligațiile șco­lare și spectacolele la care repetă, fiind în an terminal, și-a făcut timp să joace și într-un spectacol independent: Elevator de Gabriel Pintilei, producție a Teatrului Mignon (București), regia Dorin Boca.

Unul dintre cele mai reușite spectacole, pre­miat și el, a fost producția Godot Cafe Teatru, Carpathian Garden, un spectacol de și cu Radu Iacoban și Tudor Istodor, aju­tați de Irina Moscu (scenografie, cos­tu­me, muzică, coregrafie și light design). 80 de minute de teatru, ca și un buletin TV de știri - știri idioate. Spectacolul se pre­zintă ca „un act social susținut de per­sonaje contemporane delicioase: prezen­tatori de știri, parcagii, preoți, staruri de filme XXX, moguli de presă, po­l­iti­ci­eni“ – lumea noastră românească în ceea ce are ridicol și tâmpit. E ceea ce Caragiale ar fi scris, dacă ar fi avut un televizor cu ecran plat, telecomandă și o garsonieră cu vedere spre Casa Poporului. Un spectacol care începe serios, ca un clip publicitar de țară, realizat pentru Occident. Printre ima­ginile cu o natură spiritualizată, se inse­rează încetul cu încetul secunde din clipuri muzicale decoltate, vinovate de coruperea bunului simț mioritic. Fiecare minut este un fel de exercițiu practic la un studiu sociologic imaginat cu umor: o societate românească ca o plăpumioară care ne ține la călduț, pentru că răul nu e chiar așa de rău, iar binele e după mintea fiecăruia. Este genul de spectacol pe care l-aș pro­pune diriginților de liceu pentru elevii lor, corporatiștilor, studenților care nu știu ce vor face peste cinci ani.

 

Celelalte spectacole premiate au fost: Exercițiu după Flori pen­tru Algernon de Daniel Keyes, cu Iulia Colan (Compania Tea­tru­lescu, Craiova); G.O.D. de Eric Bogosian, cu Toma Dănilă, regia Mar­cel Țop (Teatrul LUNI de la Green Hours, Bu­curești); Kampf (producție Studio M, Sfân­tu Gheorghe, realizat de Fehér Fe­renc); Omul-Pernă de Martin McDonagh, regia Florin Ion Grigoraș (producție UNATC);  Mălăieș în Călcăieș - producție Frilensăr (Iași) și Advertego – producție Varoterem Projekt (Cluj-Napoca), regia Botos Bálint.

Din cele trei jurii au făcut parte: Coca Bloos, Ana-Maria Nistor, Ioana Moldovan, Cristian Theodor Popescu, Pompilius Ono­frei, Andreea Bibiri, Maria Zărnescu, Cri­s­tina Modreanu, Lia Bugnar, Vlad Massaci și Șerban Pavlu.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/slider5/foto_ioana_moldovan.jpg

*Imagine din spectacolul Trădare, marele câștigător al celei de-a doua ediții a Festivalului Național de Teatru Independent

 

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22