Independența grecilor, dramele românilor

Codrut Constantinescu | 15.11.2022

Revoluția din 1821 a fost mult mai complexă decât credem noi acum, tributari doar ai implicării eroice a lui Tudor Vladimirescu, pe care istoricul Tudor Dinu îl prezintă nuanțat.

Pe aceeași temă

Analiza istorică a lui Tudor Dinu, unul dintre cei mai importanți eleniști români ai momentului, se divide destul de clar în două planuri- cel grec și cel autohton. Ele s-au intersectat de multe ori, dar au evoluat independent, ducând în final la consecințe diferite pentru greci și români. O rememorare rapidă a evenimentelor din 1821 poate fi foarte folositoare și instructivă pentru că ajută să înțelegem concluziile. Cine era cu adevărat Tudor Vladimirescu, înainte să fie canonizat de istorici? Portretul oferit de Tudor Dinu este mult mai nuanțat decât am crede și decât răzbate din manualele noastre de istorie, în care eroii (neapărat martiri) au fost mereu eroi, chiar și în timpul vieții. Interesantă este și analiza instrumentalizării ulterioare a vieții unor personaje istorice. Vladimirescu avea o origine socială modestă, fiind un autodidact. Învățase să scrie și să citească (ceea ce nu era puțin lucru în epocă) și „ceva carte grecească în casa boierului oltean Ion Glogoveanu din Craiova”. Alte surse îl descriau drept „cam din topor și necultivat”. Totuși, poate tocmai de aceea era stăpânit de o mare ambiție de a reuși în viață. Inițial administrator al unor proprietăți ale boierului, a reușit să strângă ceva capital, cu care a intrat în afaceri, desfășurând operațiuni comerciale cu cereale, vite și pește. S-a remarcat drept comandant iscusit al pandurilor, care au luptat în timpul războiului ruso-otoman din 1806-1812 de partea Rusiei țariste. De aceea figura sa istorică a fost pe placul bolșevicilor, căci spre deosebire de Dimitrie Cantemir (umanist, enciclopedist, domn și, pe deasupra, prieten cu țarul), Vladimirescu era un om din popor, a self made man. Activitatea din acea perioadă „nu i-a adus doar gloria militară și protecția rusească, ci și venituri considerabile din jaf”. A ajuns astfel ca la sfârșitul războiului să acumuleze o avere de invidiat. Însă această avere nu-i era suficientă, mai mult, potențându-i ambițiile politice. În vechea structură politico-administrativă fanariotă, i-ar fi fost imposibil să promoveze social până la un anumit nivel. Atât boierii valahi, cât și eteriștii au crezut că îl vor putea folosi pe Vladimirescu în interesul lor, fapt ce s-a dovedit departe de adevăr. La 23 ianuarie 1821, pe câmpia de la Padeș, Vladimirescu a rostit o proclamație prin care cerea norodului să se răscoale, spre îngrijorarea boierilor, însă declarația nu era deloc explicit antiotomană.

Autoritățile legale îl numeau, nu foarte flatant, tâlhar, necredincios foarte obraznic. Elita munteană se temea de foarte probabila intervenție a trupelor otomane, cantonate în cetățile dunărene (raialele de Turnu, Brăila, Giurgiu), de pe malul stâng al fluviului, foarte aproape de scenele rebeliunii, și care erau în continuare mult superioare din punct de vedere militar față de forțele lui Vladimirescu (cu excepția pandurilor). El nu solicita eliminarea domniilor fanariote, ci doar limitarea la patru a numărului demnitarilor eleni cu care venea domnul din cartierul Fanar. La 10 martie, Vladimirescu s-a îndreptat spre București, pentru a o lua înaintea lui Ipsilanti și eteriștilor săi. Pe 21 martie, pandurii au intrat în oraș, o intrare istorică și falnică. Într-o proclamație anterioară, el dădea dovada conștiinței de neam, făcând apel la unitate. În București, s-a instalat ca un adevărat domn.

 

Alexandru Ipsilanti a părăsit cu doar patru sute de adepți Iașiul spre Valahia. Ajuns la Focșani, unde se afla granița, Ipsilanti a continuat să răspândească tot felul de zvonuri, mai ales despre presupusa susținere pe care o avea din partea țarului Alexandru I. Acesta era unul dintre artizanii Sfintei Alianțe și pe moment nu avea motive să îi susțină pe greci. În jurul câmpiei de lângă Mizil, mica oaste eteristă (formată din 750 de voluntari, vreo 500 călare, restul infanteriști) a trăit un moment extrem de neplăcut, confundând o cireadă de vite cu tabăra armatei otomane (cantonată la Brăila), rupând-o la fugă spre munți (adică Imperiul Habsburgic), în frunte chiar cu fostul general țarist. După o săptămână petrecută la București, unde s-a întâlnit cu Tudor, care l-a presat să-i arate un document prin care să poată dovedi sprijinul țarului, Ipsilanti și forțele lui care ajunseseră acum la 3.000 de oameni s-au retras în debandadă la Târgoviște, oraș care putea fi mai ușor apărat. În urma negocierilor purtate cu Tudor și Divanul (Guvernul) muntean, i s-au încredințat spre administrare (adică mai degrabă jefuire) patru județe (Dâmbovița, Muscel, Prahova și Saac). La Târgoviște s-a instalat în vechea Curte Domnească, începând a trăi în lux princiar, ceea ce i-a nemulțumit inclusiv pe unii greci, care își sacrificaseră averile pentru a contribui la eliberarea Greciei, trecând Dunărea, și nu înțelegeau de ce lâncezeau în Muntenia, așteptând să fie atacate de otomani.

Tudor Vladimirescu se afla între ciocan și nicovală la București. A trimis solii către pașalele otomane de la Dunăre, încercând să se dezică de Ipsilanti și de revoluționarii săi, fapte ce au ajuns la cunoștința grecilor, care ulterior l-au acuzat pe Tudor de trădare. Tudor s-a retras din Bucureștiul propriu-zis și și-a stabilit cartierul general la Mănăstirea Cotroceni. Și el ducea o lipsă teribilă de armament modern. Fierarii locului nu știau să fabrice decât sulițe, ceea ce era complet perimat în 1821. În fața pericolului otoman, știind foarte bine că pandurii nu aveau cum să facă față în câmp deschis armatei otomane, (încă) mult superioară, Tudor și-a abandonat pozițiile din zona Bucureștiului și a plănuit să se refugieze în Oltenia, care îi era foarte cunoscută și unde ar fi putut rezista cu succes invadatorilor. Din păcate, și-a înstrăinat trupele, ucigând cu propriile mâini doi tineri panduri de 20 de ani, care furaseră dintr-o casă de țărani două trâmbe de pânză. Ulterior, a spânzurat un căpitan. În acest fel, a pierdut sprijinul propriilor trupe când avea nevoie mai mult de ele. Iordache Olimpiotul a reușit să-l rețină la Golești în conacul care mai există și astăzi, fără ca pandurii să intervină sau să-l protejeze. Calculul cinic al eteriștilor era ca, după eliminarea lui Vladimirescu, trupele sale să se alăture grecilor. Transportat la Pitești, iar apoi prin Câmpulung către Târgoviște, unde se afla Curtea lui Ipsilanti, Vladimirescu a fost supus torturii, pentru că eteriștii doreau să afle unde și-ar fi ascuns averea. Tudor a rezistat cu tărie și curaj. Pentru a se păstra aparențele de legalitate, a fost constituită o Curte Marțială, care l-a condamnat la moarte. Ipsilanti l-a grațiat inițial pentru ca mai apoi să-și revoce decizia, la presiunile Olimpiotului. Nu se știe cu exactitate cum a fost omorât, dar se pare că i-a fost retezat capul cu satârul. „A fost un act ce în perspectivă istorică a atras asupra Eteriei un oprobriu de neșters în întreg spațiul românesc, în vreme ce nici pe termen scurt nu a dat decât în foarte mică măsură rezultatele scontate.” Cei mai mulți dintre pandurii lui Tudor nu au vrut să lupte fără să fie plătiți, fără să știe nici care a fost soarta conducătorului lor, din 6.000 de oameni, numai 800 rămânând alături de eteriști, luptând cu mult curaj.

Având mână liberă în Muntenia de la ruși, otomanii nu s-au lăsat invitați prea mult și au avansat spre Târgoviște dinspre București pentru a-l nimici pe Ipsilanti, care a ales să fugă. Interesant este cum a ajuns Ipsilanti general țarist, căci de-a lungul întregii sale mișcări nu a făcut altceva decât să-și fragmenteze forțele, și așa modeste. Un detașament eterist a dus o luptă disperată în satul dâmbovițean Cornățelu, amânând sosirea turcilor la Târgoviște. Grosul eteriștilor a fugit spre Pitești. La trecerea râului Dâmbovița, revărsat, mulți fii ai Eladei s-au înecat. Mica armată eteristă se afla în pragul imploziei, având un lider care părea a se gândi numai la el. De remarcat este și cruzimea represiunii turcești, rămasă proverbială la români, asupra grecilor, pandurilor și celorlalți care au servit în această revoluție ratată, Penultimul act al tragediei eteriste a avut loc în nordul Moldovei, unde Iordache Olimpiotul, cel care-l ucisese pe Vladimirescu, avea să moară când turnul Mănăstirii Secu, transformat în depozit de praf de pușcă, avea să sară în aer, mănăstirea fiind asediată de otomani. Iar la Sculeni, pe Prut, ultimii eteriști aveau să fie spulberați de otomani, sub privirile admirative ale ofițerilor țariști (inclusiv ale unui anumit Pavel Kiseleff). Ipsilanti a trecut în Imperiul Austriac, fiind arestat, întemnițat până în 1827, când a fost eliberat, murind un an mai târziu la Viena, unde are și o placă comemorativă.

 

Frații lui au fost însă mult mai curajoși și patrioți, luptând în Pelopones. Excelentul volum este scris de Tudor Dinu cu mult talent literar și trebuie s-o recunoaștem că întreaga acțiune te ține în priză de parcă ai citi un roman polițist sau de acțiune. Revoluția din 1821 a fost mult mai complexă decât credem noi acum, tributari doar ai implicării eroice a lui Tudor Vladimirescu, pe care istoricul Tudor Dinu îl prezintă nuanțat, cu umbrele și luminile caracterului său ambițios și intențiilor sale politice. În cele două principate a avut loc un adevărat război turco-elen, ambele tabere jefuindu-i pe români în mod nediscriminatoriu, fiind vorba despre prologul Războiului Grec de Independență. Din fericire pentru eleni, în Pelopones au avut lideri politici și militari mult mai capabili decât lașul și miopul Alexandru Ipsilanti. Au cunoscut terenul și au avut susținerea populației, ceea ce nu a fost deloc cazul în principatele române. Pe de altă parte, evenimentele tragice din 1821 au reprezentat, așa cum precizează și Tudor Dinu, începutul renașterii spațiului românesc nu numai prin ideea desprinderii de Constantinopol și sultani, dar și prin respingerea influenței grecești atât la nivel cultural, cât mai ales politic. //

 

Tudor Dinu

Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești

Editura Humanitas, 368 de pagini, București, 2022

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22