Pe aceeași temă
Cartile lui Norman Manea au fost traduse in germana, olandeza, franceza, italiana, engleza, spaniola, idis, norvegiana etc.
In 1992 a primit Premiul Fundatiei "MacArthur", numit si "Nobelul american", iar la sfarsitul anului 2001 importantul premiu italian "Nonino". Aceste informatii succinte reprezinta o parte din chapeau-ul unui interesant interviu realizat prin corespondenta de criticul literar Ion Simut si publicat în grupajul Observatorului. Interviul dezvolta, explica si adanceste temele prezente in volumul de interviuri intitulat Casa melcului, aparut in 1999 la editura Hasefer. Intre ele, relatia, esentiala cu Romania si cu limba romana, a celui care a ales conditia, deloc comoda, de scriitor roman traind in Germania, apoi in Statele Unite. Dupa 14 ani de exil, Norman Manea incearca sa isi defineasca identitatea: ce s-a pastrat, ce este schimbat. Iata cateva citate semnificative: "Tara indepartata m-a tot indepartat, dar nu a izbutit sa-mi anuleze memoria. Nu se uita o viata, mai ales cand pleci la o varsta deloc juvenila. Confruntarea cu America a fost dificila, intensa. Mi-a cerut enorme eforturi de adaptare, mobilizarea continua a resurselor fizice si intelectuale. Cand Romania imi reintra in casa, prin carti, scrisori, telefoane, sau chiar prin prieteni vechi sau noi, comunicarea este spontana. Mai am, in ciuda a ce s-a tot intamplat cu numele meu in tara, cativa prieteni in Romania. Public, desi rar, in reviste. Am o rubrica lunara in Familia..., pe care am incercat, adesea cu greu, sa n-o intrerup, in ciuda lipsei de timp si a «inutilitatii» acestor texte in context american (poate si romanesc). Imi vor apare anul viitor, sper, cateva volume in tara.
Curiozitatea si dorinta de a revizita Romania au de luptat cu acuta lipsa de timp si o reducere a energiei mele de calator. Si cu un anumit soi de intimidare pe care o exercita trecutul, adesea si prezentul."
"Scriitorul isi poate defini apartenenta in multe feluri. In acest timp al tuturor mutatiilor in care identitatea nationala (sau chiar nationalismul) par inlocuite, uneori, prin afilierile de grup, functie de radacini etnice, optiuni politice sau religioase, sau chiar si functie de preferinte sexuale, au aparut tot soiul de noi etichete si pentru scriitori: black writer, conservative writer, lesbian writer, Catholic writer, Jewish writer, woman writer etc. Dincolo de toate aceste clasificari, in cazul literaturii, esentiala ramane, dupa opinia mea, limba. Limba este, pana la urma, locuinta, patria, refugiul, cochilia, dar si nebuloasa creatoare in care scriitorul isi cauta vocea, tema, amprenta artistica, in care experimenteaza articularile mobile ale eului sau si ale lumii."
"Scriu in limba romana. Nu mai exista alternativa la aceasta premiza. Locuind aici, predand la un colegiu american, avand amici printre scriitorii americani, citind carti americane, urmarind si facand eu insumi parte din cotidianul new-yorkez, cumulez, fireste, influente diferite de ale vechii mele biografii.
Limba defineste, totusi, cred, inainte de orice altceva, scriitorul. Raman, deci, indiferent daca imi place sau nu, indiferent daca place altora sau nu, scriitor roman.
Un scriitor mai «special», desigur. Nu altfel - chiar daca cu totul altfel - se intampla, insa, si cand traiam in Romania, si nu intentionam sa emigrez.
Am fost numit, daca va amintiti, si in anii cand locuiam la Bucuresti, «extra-teritorial», si nu ca o flaterie. Devii, pana la urma, ceea ce ti se tot spune ca esti? Sunt, iata, acum, extra-teritorial, n-avem ce face. Intre timp, ne cam globalizam cu totii.
Literatura romana a ramas, fireste, in mine. Co-exista, acum, nu o data conflictual, in «metisul» care sunt, mai multe euri, mai multe varste, experiente existentiale si culturale. Produsul ar fi un hibrid, probabil, dar eul profund nu a disparut.
Sunt si nu mai sunt cel care am fost. Cei doi termeni, cel initial si cel ulterior (fiecare o suma de termeni, de fapt, ca la functiile algebrice) si-au tot remodulat articularea, altfel decat as fi putut banui acum zece ani, cinci ani."
Criticul Ion Simut identifica relatia cu propriul trecut drept una din temele importante ale prozatorului. Cum o vede Norman Manea? Cum se raporteaza el la cele doua situatii social-politice extreme pe care i-a fost dat sa le traiasca?
"Prezentul devine, cu fiecare clipa, trecut. Intre trecutul mai indepartat si cel al ultimei secunde precedente, vibreaza efemerul de toate zilele, dar si transcendentul, atat cat este ingaduit fiecaruia dintre noi. Creatia debuteaza adesea printr-o criza in existenta, o convulsie in care tuna, brusc, intrebarile si dubiile asupra zadarniciei lumii si a trecerii noastre prin ea."
"Memoria conserva inconstient amprentele unor momente care se pot conecta, candva, «jocului secund» al reciclarii estetice. Experientele traumatice, situatiile extreme au o vibratie particulara si, de obicei, de mai lunga durata. Cand am trecut de la lecturi la incercari lirice si apoi la proza, aproape instantaneu s-au decupat secventele intense, dureroase ale trecutului. Vagul unor amintiri mai curand incoerente, ramase in ceata traumei, s-a dovedit productiv estetic, cred, tocmai pentru ca era vag. Scrisul a lucrat pe aceasta premiza.
S-a vorbit uneori in analiza prozei mele despre «situatii extreme». Referirea era, evident, la situatii social-politice extreme (lagarul antonescian, comunismul bizantin, exilul).
Situatii extreme sunt, de fapt, cam toate trairile esential-omenesti. Iubirea, minciuna, gelozia, tradarea, ura, boala. Si moartea, desigur, cea mai extrema dintre toate, a carei descriere revine doar martorului real sau virtual care imagineaza, prin empatie si creativitate, misterioasa tranzitie finala.
Situatiile politico-sociale extreme sunt colective; scriitorul focalizeaza, totusi, asupra individului, asupra ambiguitatilor sale intr-o situatie care, de obicei, restrange spatiul ambiguitatii. In literatura, «rama» social-politica are o importanta relativa.
Am fost, cum bine stiti, preocupat mai ales de «zona gri», de potentialitati si echivocuri, mai revelatoare, credeam, decat o minimalista compozitie epica. Contrapunerea secventelor de copilarie in lagar cu cele ale formarii-deformarii in tensiunea socialista poate sugera similaritati si diferente dintre cele doua totalitarisme. Mai importanta, insa, ramane ponderea strict literara, cata exista, in revelarea fisurii interioare, a «punctelor de inflexiune» care concentreaza, in dinamica fluxului narativ, pulsatiile contradictorii ale mediului si ale propriului eu."
O trauma teribila a exilului a fost pentru Norman Manea traducerea: "Asta a insemnat, in cazul cartilor aparute in America, nu doar lipsa unui bun mijlocitor, ci si enorma presiune a unei culturi foarte diferite de cea latina, cu atat mai mult de una latin-orientala, ca cea romana. Daca nu m-a omorat, cumva, cu totul, confruntarea m-a schimbat, presupun. N-as sti sa evaluez exact proportia."
Intrebat in ce masura postmodernismul este pentru el o problema de optiune în practica scrisului, Norman Manea raspunde:
"Daca as fi ramas in Romania, as fi fost, probabil, mai interesat de aceasta experienta intelectuala si artistica. Definit lax, extensibil pana la confuzie si de o deconcertanta versatilitate, permitand impostura, postmodernismul poate fi, cred, un stimulent artistic acut, traducand spiritual si estetic o mutatie de esenta a lumii de azi. Am de facut fata, insa, prea multor complicatii literare in existenta mea de scriitor roman la New York pentru a le mai spori si in acest fel. Ma viziteaza asemenea tentatii mai rar ca altadata si le evacuez prompt in zona obscura, la care am tot mai putin timp sa gandesc, zona dubiului abstract, abstractizant, a dilemelor teoretice.
Am si imbatranit, ce vreti...
Postvarstele stramutarilor au devenit, credeti-ma, un subiect mai presant decat inovatia postmoderna."
