Inefabilul viol duhovnicesc (I)

Catalin Bogdan | 22.03.2016

SPOTLIGHT • Regia: Tom McCarthy • Scenariul: Josh Singer, Tom McCarthy • Cu: Mark Ruffalo, Michael Keaton, Rachel McAdams, Liev Schreiber, John Slattery, Stanley Tucci • Distins cu premiile Oscar pentru cel mai bun film şi cel mai bun scenariu original.

Pe aceeași temă

Cum să-l refuzi pe Dumnezeu? Această în­trebare retorică din Spotlight – mostră, prin­tre altele, a unui scenariu de film de o pro­vocatoare rigoare în investigarea fi­zio­logiei conștiințelor – a unei foste victime a violurilor preoțești explică de ce nu se poate vorbi, în astfel de cazuri, doar de pedofili în sutană. Aceste violuri sunt în primul rând spirituale – duhovnicești, conform unui sinonim mai prizat la noi. Și astfel, fără a lua un pi­cior din Codul Penal, ce­lălalt se proptește pe solul mai ine­fabil al duhovniciei. Tocmai acest inefabil îngreunează circumscrierea de­pli­nă a cul­pabilităților, precum și stabilirea mai sub­tilei dinamici a unor astfel de cri­me.

 

Preotul – și nu doar pentru cei de ace­eași credință – nu e om de rând: dispune de un re­mar­ca­bil capital simbolic. E un sprijin, o resursă de mângâietoare so­li­ci­tu­dine, un îndrumător, totodată refugiu și stimul vital – un prieten, cu alte cu­vin­te, dacă nu chiar, pe măsura titlului, un res­ponsabil părinte. Bunele sale intenții fac parte dintr-o exhibată – aproape pu­bli­ci­tar – identitate profesională. Dincolo de specificul personalității fiecăruia, un preot e un slujitor declarat al Binelui. Și chiar da­că accepțiunile acestuia din urmă diferă – ceea ce le poate limita prestigiul la ariile confesionale –, preotul e încă privit, chiar și într-o societate secularizată, drept un re­sort al moralității publice: trudește, cu mai multă sau mai puțină pricepere, pen­tru o benefică îndreptare a compor­ta­men­telor umane. Moralitatea și religiozitatea sunt însă mai puțin convergente decât ne pla­ce (din comoditate conformistă) să cre­dem. În acest punct cădem pradă unui de­rutant trompe-l`oeil: morala ca fruct pre­dilect al religiei. De fapt, Biserica, produs complex de practici și convingeri, e o realitate istorică autonomă – într-un mod specific –, în raport cu exigențele morale vehiculate de diversele contexte culturale. Multe confuzii se datorează tocmai ig­no­ră­rii acestei specifice autonomii. Înainte de a încuraja anumite valori morale și de a se delimita de altele, Biserica își urmărește scopul primordial: să-i mântuie pe oa­meni încorporându-i – salus extra eccle­siam non est. De aceea, misiunea prio­ri­ta­ră a preotului este să-l lege pe creștin de soarta acesteia – de aici derivă o sem­ni­ficativă preeminență a misticii ecleziale în raport cu orice morală. Tot episcopul Ci­prian al Cartaginei precizase, cu referire la Biserică: „Mireasa lui Hristos nu poate fi întinată; ea este nepătată și ne­pri­hă­nită“. Oricâte distincții s-au făcut, pentru a-i împăca sfințenia – atribut consfințit de Crezul rezultat din dezbaterile pri­me­lor sinoade ecumenice – cu păcătoșenia cle­­ricilor ori mirenilor, contradicțiile ajung uneori să tulbure chiar și sufletele cele mai îndărătnic pioase. Sfințenia nu poate servi drept argument mistic pentru a nega responsabilitățile instituționale. În fond, nu e teologic scandalos că un preot vio­lează copii: orice om e un criminal po­ten­țial. Inacceptabil e, însă, să acoperi ase­me­nea violuri, relativizând gravitatea fap­te­lor și, mai ales, să îngădui repetarea lor, de­și stă în puterea ta să le pui capăt, mai ales într-o instituție dintre cele mai autoritare. E ceea ce au făcut destui epis­copi, lăsând mieii turmei pradă lupilor – deja identificați, dar practic protejați. Ar fi fost atât de simplu măcar să-i ca­te­ri­sească – deși aceasta doar i-ar fi privat de acoperirea funcției preoțești, dar i-ar fi lăsat liberi, nedenunțați public, să prade în alte con­texte. Problema nu e doar una de cinică Realpolitik bi­sericească, ci și de ver­sa­tilă (și uneori ipocrită) teo­logie a păcatului. Dacă un avort implică o ex­co­mu­ni­care latae sententiae (con­form canonului 1398 al Codului de Drept Canonic din 1983), un pedofil nu-și pier­de preoția decât dacă e cazul (conform canonului 1395). Pentru a incrimina avor­tul, acesta e prezentat drept inacceptabila violență asupra unui prunc neputincios de a se apăra. De ce ar fi mai acceptabil – lip­sa de reacție fermă e echivalentă, practic, cu toleranța – violul asupra unui prunc doar puțin mai mare, și nu cu mult mai puțin vulnerabil? Doar fiindcă e lăsat în via­ță, deși schilodit sufletește? De aseme­nea, homosexualitatea a fost considerată un păcat strigător la cer – într-o listă foar­te scurtă, alături și de omor –, dar pe­dofilia homosexuală a preotului a suscitat, cu toate acestea, suficientă îngăduință în­cât să nu conducă automat măcar la sus­pendare.

 

Ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze și mai mult, în cazul acestor crime, e re­tros­pec­ti­va. Câte s-au întâmplat, de fapt, în de­cur­sul secolelor? Când nu exista presă, când copilăria, cu drepturile sale, încă – după cum a arătat Philippe Ariès – nu se in­ven­tase, iar Biserica era mult mai in­fluentă, dacă nu chiar omnipotentă. Și nu doar în parohiile lumii, ci și în mănăstiri (is­to­ricii descoperă astăzi, de pildă, do­cu­mente despre acuze, chiar și de pedofilie, aduse unor călugări de-ai noștri de către robii lor țigani; dată fiind deplorabila condiție socială a acestora din urmă și implicita lor slabă credibilitate, plângerile se sfârșeau de obicei cu bătăi la tălpi pentru calomnie; ceea ce nu de­mon­strea­ză că faptele de­nun­țate nu ar fi fost ade­vărate sau că astfel de abuzuri, mereu ten­tante în raport cu ro­bii, ar fi fost o prac­tică doar excep­țio­na­lă).

 

Spotlight ilustrează câte re­ți­neri au existat chiar și într-o re­dacție crescută în spiritul unui jur­na­lism demascator. Fiind­că, da­că epis­copii au preferat să nu riște o decredibilizare a Bisericii și au ales min­­ciuna prin omisiune, jurnaliștii au neglijat inițial cazurile prin minimalizare, prinși în plasa discretă a protectoarei mon­de­ni­tăți a venerabilei instituții. Timp de se­co­le, aura unui prestigiu reconfortant de stri­vitor a fost mai eficientă decât orice cam­pa­nie publicitară. Autoritatea și sfințenia – cum ne-a reamintit Peter Brown, un lucid decriptor al Antichității târzii – s-au spri­ji­nit reciproc, într-o pragmatică dialectică so­cială, odată cu succesul creștinismului. Dar cei în care se întrupează sfințenia nu-s in­fai­libili – nu doar din pricina im­per­fec­țiunii umane, ci fiindcă cea veritabil evan­ghelică e scandalos de nonconformistă, greu de digerat metafizic și provocatoare mo­ral. A o asocia cu infailibilitatea nu doar o castrează existențial, dar creează tot­odată o confortabilă mistificare. Nici creș­tinii și nici Biserica în identitatea sa colectivă nu sunt meniți a fi infailibili. Realitatea eclezială nu e diferită de cea a lumii: un amestec de elevație și abjecție, de forță și slăbiciune, de virtute și păcat. Li­nia dintre bine și rău nu se oprește la por­țile Bisericii, ci trece prin inima sa pre­cum trece prin cea a fiecărui creștin. Fără acest radical realism vom continua să cău­tăm alibiuri, să falsificăm probe și să do­sim cadavre. Și, mai ales, să deturnăm je­nant atenția de la ghenă la sala de fes­ti­vi­tăți. Un merit nu trebuie să justifice un vi­ciu – argumentul e unul dintre inspiratele accente ale scenariului filmului – nici mă­car în cazul Bisericii, altfel nu ar fi vorba decât de un alt cult păgân hrănit subteran cu sângele victimelor sale. În cazul în care copiii violați sunt priviți drept victime co­la­terale ale funcționalității istorice a ins­ti­tu­ției, nu ar strica o chestionare radicală: nu există situații în care Biserica mai bine și-ar asuma o carantină dintre cele mai as­ce­tice? Cu alte cuvinte: nu mai bine ar lăsa să i se lege de gât o piatră de moară și să fie aruncată în mare?

 

Cele mai sugestive imagini ale filmului sunt cele ale bisericilor din inima car­tie­relor: par concrescute cu locuințele eno­riașilor (și cu parcurile de joacă ale co­pii­lor acestora) – acesta e fundalul simbolic al dramei. Dis­tinc­ția dintre idealurile du­hov­nicești ale Bi­sericii și dinamica cons­ti­tutivă a per­soa­nei devine, în acest fel, mult prea ine­fa­bi­lă, ceea ce potențează am­bi­gui­tăți dintre ce­le mai de intime. Prestigiul duhovniciei du­pă care e însetat creștinul îl vulne­ra­bi­li­zează, în același timp, su­fi­cient încât să-i amenințe, în situații de con­flict moral, vi­ta­la autonomie a con­știin­ței. Teologul Hen­ri de Lubac amin­tea, elogiind excelența as­cultării în Bi­serică, distincția fină – care ar trebui mai mult să ne îngrijoreze decât să ne în­cân­te – față de un viol psihic. Pen­tru mulți, însă, e vor­ba de o distincție prea sub­­tilă, greu de sesizat înaintea unei trau­matice dezvrăjiri. Să fie de vină pentru aceste subtile con­fu­zii doar prea ușoara cedare la irezistibilele promisiuni ale unei relații duhovnicești? Mai degrabă ar trebui incriminată nociva cultură a smereniei. Puține noțiuni au avut parte de mai multă mistificare: a re­zul­tat adeseori o mixtură de supunere, cre­dulitate și conformistă aco­modare, fa­vo­rabilă lanțurilor nevăzute, nu dis­cer­nă­mântului. Ar fi meritat un destin mai no­bil: renunțarea la pofta de a do­mi­na, re­cu­noașterea propriei an­goa­san­te pu­ți­nătăți, asceza de a nu fi răsplătit. Dacă nu în­tă­rește spiritul critic, au­to­ri­ta­tea, de ori­ce tip, e un inevitabil izvor de abu­zuri. Iar in­timitatea duhovnicească e precum Zona din Călăuza lui Tarkovski – un teritoriu al primejdiilor, curselor și ră­tă­cirilor im­pon­derabile. Astfel încât cul­ti­varea dis­cer­nă­mântului nu e doar o ex­ce­lență ultimă, ci chiar o prioritate pentru su­praviețuire. În plus, preoții care dau do­vadă de exce­si­vă solicitudine – iar pe­do­fi­lii din branșă mi­­zează decisiv pe această pâr­ghie – uită ade­se­ori de un bemol sa­lu­tar: stilul pro­vo­ca­tor al lui Iisus, care nu doar că nu se te­mea să fie respingător, ci nici nu avea ob­se­sia fi­de­li­ză­rii – printre în­dem­nurile sale, la fel de be­nefic, alături de vino!, era du-te!. Per­ver­tirea salutarei al­ternanțe de apro­pieri și îndepărtări (du­hovnicești) ar tre­bui să fie, întotdeauna, un acut semnal de alarmă.

 

Ancheta de la Boston Globe a fost prilejuită de o schimbare la ni­velul conducerii ziarului: Marty Baron era un venetic, evreu pe deasupra. Un amă­nunt citit de criticii săi drept semn al unei încrâncenări răuvoitoare. Dar una dintre virtuțile de­mo­crației moderne e tocmai rolul de sa­lu­tar cenzor disponibil pentru outsiderii mai puțin placizi. Proverbialul nostru con­for­mism, combinat cu predispoziția spre au­to­suficiență fac deseori improbabilă vreo destabilizantă autocritică. Fără o presă de­mascatoare, Biserica ar fi tolerat probabil în continuare violurile pedofile ale preo­ților săi. Fără aplombul critic al celor pe care nu-i inhibă comode condescendențe, cu greu am scoate scheletele din propriile dulapuri. Din acest punct de vedere, creș­tinismul modern nu poate decât să mul­țu­mească evreilor. Omogenitatea con­fe­sio­nală nu e un ideal neapărat benign, căci poate aduce cu sine și năpasta unui dis­cer­nământ mediocru. În spatele recurentului odium theologicum e deseori și teama de a ne confrunta cu propria abjecție.

 

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22