Pe aceeași temă
Dacă personajele dramaturgului Tony Kushner recompun prin şi dincolo de tenta fantastică fresca unei societăţi şi a unui timp dat, montarea de la Teatrul Metropolis schimbă accentele acestui „basm postindustrial“ al secolului XX.
Piesele dipticului Îngeri în America, scrise de Tony Kushner la începutul anilor ’90, Sfârşitul lumii e aproape şi Perestroika, au cunoscut în epocă un succes răsunător şi contestări pe măsură. Temele, structura dramatică, incomode normelor constituite, au stat la temelia ambelor atitudini. I s-au decernat premii de excelenţă - Pulitzer, Tony etc. În adaptarea autorului, serialul cu Meryl Streep şi Al Pacino a contribuit la buna aşezare a reprezentării valorii, textul fiind considerat printre cele zece mari creaţii ale veacului trecut. Nu ştim ce loc ocupă opera lui Tennesee Williams într-un astfel de clasament, dramaturg care a dat replicii strălucirea cristalină a poeziei. Mai aproape de romanesc, acest diptic pune în evidenţă conflictele şi umanitatea unei lumi în derivă patronate de fantasme şi luciditate, călătorie iniţiatică spre limite, la confluenţa contrariilor - dragoste şi culpabilitate, iluzii destrămate în contact cu rigorile realităţii, realitatea transfigurată sub presiunea insuportabilului, viaţa trăită cu sentimentul vinovăţiei împărtăşite sau nu, în proximitatea morţii. Totul prin prisma marginalilor - a colectivităţilor minoritare, homosexuali, evrei, afro-americani, sectanţii mormoni -, pe fundalul erei Reagan, al unei istorii în schimbare şi flagelului SIDA. Este secretul directorului de scenă Victor Ioan Frunză de a fi creat din aceste elemente o compoziţie polifonică de largă respiraţie, susţinută de distribuţia fără fisură pe durata a peste cinci ore în cele două reprezentaţii succesive. Şi e surprinzător modul cum a lucrat cu actori foarte tineri, aceiaşi în spectacolele din serile precedente, respectiv în Furtuna de Shakespeare şi Familia Tot după Örkény István, prezentate pe scena Centrului Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“, într-un veritabil maraton teatral, evidenţiind o şcoală sui-generis şi vocaţii care nu se cantonează să ilustreze un anume gen. Pe lângă disponibilitatea interpretării, şi cu toţii evoluează în mai multe roluri de compoziţie împotriva oricărei tentaţii de manierism, asigură varii componente ale producţiei, de la editare video şi audio la documentare, animaţie obiecte şi imagine sau, împreună cu scenograful Adriana Grand, achiziţii, după modelul occidental al participării la munca de creaţie, oricare ar fi ea.
„Radio-fantezia“ exprimă printr-un obiect-simbol efectul de distanţare, dar şi motivul central ce traversează viziunea regizorală. Bătrânul aparat e partenerul fidel al lui Harper (Cristiana Răduţă, absolut remarcabilă), a cărei singurătate o condamnă la delirul imaginaţiei. Într-un colţ dintr-o comună sală de aşteptare, demiurg al unei lumi paralele, ea transferă visul într-o realitate tangibilă făcând concurenţă istoriei. De la imaginile desenate pe zidurile care o înconjoară la cele de pe Zidul Berlinului şi alternativa unei noi vieţi, o desparte un singur pas, doar că imposibil. Ambiguitatea personajului care ascultă fără să-şi figureze ce sau cine stă în spatele sunetelor e una dintre cele mai frumoase metafore ale ficţiunii / fanteziei. În Perestroika îşi face apariţia printre spectatori, admonestată de Doctorul Henry pentru „mizeria“ pe care o lasă în urma ei. E deja luată în custodie, clientă a vindecătorilor...
Este tranziţia care-l aduce la tribună pe cel mai bătrân comunist, Antedeluvianovich Prelapsarianov, cu discursul lui pur şi dur contra deviaţionismului şi decăderii morale, figură coşmarescă în plină descompunere. Acţiunea se transferă undeva, printre gheţuri, populate de pinguini. Istoria îşi continuă cursul afişat ca la bursă pe banda luminoasă de peste oameni, „condamnabili“ într-o lume fără Dumnezeu indiferentă faţă de ceea ce îi separă. Până la inevitabilul Borborigmy afişat îndelung pe panoul publicitar, simptom al saţietăţii ca şi al penuriei de orice natură, când sfârşitul îşi regurgitează propriul trecut. Între aceşti poli are loc relaţia amoroasă dintre Prior Walter (George Costin), viitorul Profet în deşert, avocatul mormon Joe Pitt, soţul lui Harper, care-şi descoperă nebănuita orientare sexuală, în conflict cu statutul şi confesiunea moştenită din familie (Alexandru Miron), şi Louis Ironson (Adrian Nicolae), actori în toată puterea cuvântului, indiferent de partitura încredinţată, şi în orice spectacol, precum şi admirabilul Sorin Miron în rolul travestitului Belize ori al asistentului medical, deopotrivă Nicoleta Hâncu, Îngerul manufacturat în două ipostaze, ultima, emblemă a drapelului sacru, fiind transportată la magazia de recuzită. Compoziţia polifonică suspendă linia univocă a dramei prin suprapuneri, amestecul şi intersectările de planuri, libertatea variaţiunilor configurând prin armonie şi contrapunct o simfonie. George Ivaşcu creează aici figura funambulescă a avocatului poltron, monstru ahtiat după putere, care nici pe patul de moarte nu-şi regretă crimele (Roy Cohn). Într-o formă de zile mari, coordonată de măiestria regizorală a lui Victor Ioan Frunză, Virginia Mirea dă consistenţă expresivă la cinci personaje, bărbaţi şi femei, conform indicaţiilor dramaturgului Tony Kushner, cum şi partenerii de joc se remarcă cu deosebire în rabinul Isidor Rosenberg, fantoma lui Ethel Rosenberg, condamnată la moarte de patibularul Roy Cohn, Antedeluvianovich Prelapsarianov. Adriana Grand, producătorul spectacolului, realizează prin decor, costume, efecte electronice soluţiile plastice şi ambientul magic al acestui eveniment teatral ce nu trebuie ratat. Excelenta traducere a textului poartă semnătura poetei Ioana Ieronim. //
