Pe aceeași temă
De la Mircea Cartarescu incoace, altoiul de poet asupra prozatorilor produce cu totul alte asteptari. Daca pe Ana Blandiana toata lumea va continua sa o considere poeta, in ciuda exceptionalelor proze scurte din Proiecte de trecut, cu Cartarescu lucrurile stau tocmai invers. De altfel, principiul ne tot obliga, in ultima vreme, sa-l verificam. Nichita Danilov, Gabriel Chifu sunt doar doua dintre numele care ar putea fi discutate, desi sunt si altele, nu mai putin tentante, precum Nora Iuga.
Intre tinerii scriitori, insa, jonctiunea poezie-proza rezolva, adesea, o problema de adancime. Suprematia cotidianului, moda sound-ului live, a prizei directe la real, cu tot balastul de superficialitate, automatism si nombrilism, pe care-l presupune, a fost sparta rar, de constructiile epice elaborate gen Filip Florian sau Florina Ilis, sau de cele in genul fantasy (Razvan Radulescu), intotdeauna remarcate. Tanarul Adrian Chivu debuteaza, insa, in proza cu Caiet de desen*, reusind ceva complet diferit, de o rara pregnanta, carnalitate si adancime si care profita enorm de pe urma exercitiului poetic.
Printr-o placuta surpriza, Caiet de desen reuseste sa nu fie un "roman poetic", adica o proza lirica, slab articulata narativ, centrata pe sugestie si metafora, ci, dimpotriva, o carte frisonanta despre un adolescent retardat, ai carui parinti se despart din cauza copilului nereusit.
Greu de banuit, insa, cat poate fi de sofisticata punerea in pagina a unui asemenea subiect, la persoana intai, din perspectiva baiatului, sub forma unui jurnal pe cat de neverosimil, pe atat de eficace ca artificiu literar. Planul povestitorului e intersectat de cel al realitatii, din ce in ce mai des si mai brutal spre final. O agresiune tacuta are loc printre randuri, dar impactul ramane vatuit, inaudibil, precum ciocnirea minicarturilor intr-un parc de copii. De altfel, contondenta insasi a realitatii este resimtita in acest fel in strania carte a lui Adrian Chivu, in care totul e filtrat de senzorialitatea insensibila a copilului autist.
Asa-zisul jurnal inregistreaza viata secvential, conform capacitatilor de intelegere ale naratorului. Logica distorsionata, care leaga elemente disparate, lasand desprinse unele de altele cauze si efecte evidente, lucreaza ingenios asupra cititorului. Cartea se citeste usor, "miopia" perspectivei devine captivanta, pentru ca dincolo de primul nivel, al personajului-narator, cu angelismul lui de thriller de buna calitate, vuieste tragedia: baiatul retardat isi omoara bunica, o taie in bucati si o ascunde in subsolul blocului. Intamplarea se desprinde lent in toata grozavia ei din aparenta de fantasma. Pe multe pagini, te intrebi daca desenul povestit de baiat e altceva decat descarcarea unei frustrari. Bunica il uraste, face totul ca mama sa ia act de esecul acestei progenituri esuate, destrama cu teribila energie senila ultimele legaturi dintre cei doi parinti instrainati prin nenorocire. Baiatul se razbuna, deci. Nu doar desenand, ci - deduci treptat - de-adevaratelea. "Jurnalul" continua sa inregistreze imperturbabil prezenta batranei, dar reconstruita compensatoriu: zambitoare, tandra, ocrotitoare, in locul monstrului veninos care fusese.
Dar naratiunea indirecta continua: disperati de disparitia batranei, parintii se reapropie, incercand sa afle ce s-a intamplat. Politie, ancheta obosita, ocolind pe ingeniosul criminal inocent, pe care-l apara chiar supozitia de imaturitate. Doi parinti devastati de ingrijorare populeaza acum notatiile din jurnalul retardatului. Prea tarziu insa, caci ireparabilul a inundat totul. In urma sunt pacate grele, care otravesc iremediabil: alunecari incestuoase (mama si fiu), abuzuri fizice asupra baiatului (bunica, apoi o prietena a mamei). Totul se recompune secvential din perspectiva baiatului, a carui sensibilitate e integral subordonata nevoii de afectiune. Faptele sunt aliniate neutru cu reflexele lor deformate prin simplificare, iar amestecul de lipsa de discernamant si de simt moral (adolescentul retardat judeca fiecare intamplare in deplina coerenta alterata) ramane punctul forte al scriiturii. In fine, notatiile sunt profund regresive, sugerand trauma. Multe gesturi, caci viata baiatului e facuta mai ales din efortul de a controla acest nivel.
Asadar, un roman mai putin obisnuit, scris mai cu seama in zona nescrisului, cu o forta si o siguranta care impun de la primele pagini pentru ca evadeaza, in fine, din falsa introspectie a egofictiunii la moda spre o mult mai convingatoare interioritate (remarca e deja facuta intr-o bine cumpanita recenzie a Adinei Dinitoiu, din Observator cultural). De la Tineretile lui Daniel Abagiu pana la Caiet de desen e cale lunga, mai ales ca trece si prin Copilul fiert in mamaliga, ori prin Fata din casa vagon. Ludicul vag concupiscent fata de propriile trairi de adolescent, din romanul lui Cezar-Paul Badescu, facuse loc necompensabilei captivitati in nevroza, de la Aglaja Veteranyi, apoi ecorseului de sensibilitate ultragiata din cartea Anei-Maria Sandu. Ce avem, insa, acum pe masa se conecteaza la alt voltaj. Introspectia la puterea a doua, ca rezultat al unui mare "rol de creatie", o egofictiune a dedublarii profunde, excursia primejdioasa in abisurile unei constiinte ce nu-i poate fi atribuita autorului altfel decat ca metafora inalt poetica a incomunicarii, toate acestea fac din Caiet de desen un adevarat tur de forta.
Baiatul fara nume, care povesteste in romanul lui Adrian Chivu, ar fi fost greu de portretizat chiar si in cheie realista: e vorba, sa nu uitam, de un adolescent retardat. Sa ne amintim de fragila constructie stilistica a mai varstnicului Gabriel Chifu, in Visul copilului care paseste pe zapada, care, de asemenea, incerca o carte din punctul de vedere al copilului. Sau de Teodosie cel Mic, al carui unghi asupra realitatii inconjuratoare avea minime limitari si maxime dezvoltari in chiar conditia de ales, de supradotat a personajului lui Razvan Radulescu.
Performanta la nivelul perspectivei narative nu pare sa fie, insa, o miza in sine pentru Adrian Chivu, care o intrebuinteaza ca metonimie psihologica. Lumea din Caiet de desen practica o suprapunere partiala, tine de realitatea incompleta si, prin aceasta, inautentificabila. Scopul ei, "mesajul", e de natura poetica si s-ar traduce prin dramatica lipsa de coerenta a vietii sufletesti alaturi de ceilalti, in setea aproape mistica de armonie si, in acelasi timp, in supozitia regasirii ei pe drumul de intoarcere. Inapoi, spre culcusul foetal, e singura directie in care copilul din Caiet de desen poate "evolua" nestingherit. Imaginara ("Cand parintii mei se cearta, eu imi las capul in piept. Acolo este intuneric. Acolo sunt singur si nicio voce nu ma poate rani. Acolo este si o pasare care ma inveleste. Daca nu stii cum e, nu pot sa-ti spun.") sau reala ("Coboram incet si pipaiam cu degetele peretii. In gand, numaram treptele. Nu o sa ajunga nimeni la ele. Este un loc secret. Un interior fara nimeni altcineva."). La fel se rezolva si tensiunile tragice ale celorlalte personaje: mama in agonie, descompusa practic de povara vinovatiei (incestul, dar si procrearea in esec) se retrage, straniu, spre propria-i origine: "Mama s-a chircit lasand sanul bunicii sa musteasca de lapte. Apoi pantecul bunicii s-a deschis si mama s-a rostogolit in el".
Dar, din nefericire, Adrian Chivu e necitabil. Efectul frazelor lui, scoase din context, e mai degraba nedorit. Ciudata energie a textului sta in inlantuirea calma a actelor trairii autiste. Desi delicate, iradiind retele de sensuri, notatiile baiatului sunt departe de a forma materia preponderenta a cartii. In roman se vorbeste neintrerupt. Cand nu vorbesc ceilalti, vorbeste "vocea" copilului retardat, in asa-zisul jurnal. Priza lui la real, defecta, fireste, e neintrerupta. Ce nu e dialog e gest, fantasma sau descriere, detaliere, fara demarcatii clare: bucataria nelinistitoare, in care se cearta adultii, din care emana energia abuziva a unei prietene vicioase a mamei ("In bucatarie se intampla toate relele. Acolo este cel mai usor sa-ti pierzi sufletul."); firimiturile asezate obsesiv in geometrii variabile pe masa, ritualul ceaiului cu paine prajita si unt, biscuitii, iesitul afara, "sub copac", universul frant al miscarilor prin apartament, intrarea tatei, o rezemare de tocul usii, mama care se dezbraca in contre-jour etc. Din tot acest puzzle asamblat, fara incetare, cu indemanare maniacala, rezulta o uimitoare cursivitate.
Adrian Chivu este un scriitor din spita lui Cristian Popescu. Tragismul acestui mic roman tasneste din tusele necrotice ale angelismului sau. Victima inocenta devine criminal inocent. O damnare tacuta amuteste orice judecata, inlocuind-o cu linistea nimicului. Roman de poet, debut de prozator autentic.
* Adrian Chivu, Caiet de desen, Editura Curtea Veche, 2008.
