Inimă de vânător

Într-o țară condusă încă de vânători îm­pătimiți ar merita să ne întrebăm mai serios ce le mână degetele, atât de ver­sa­tile, pe trăgaci. E doar un hobby cu aromă de moarte? La prima ve­de­re, nu diferă prea mult de o vioaie întrecere alături de sălbăticiuni de tot soiul – pe măsura însuflețitoarelor cântece de corn ale breslei. Prea ușor uităm, însă, că vâ­nătoarea nu e o com­pe­tiție sportivă, ci o hăituire unilaterală. Vânătorul are o poziție net privilegiată: e decisiv mai bine înarmat, succesul său depinde de o pricepere ne­pre­tențioasă, iar amenințările din partea pră­zii sunt, în cel mai rău caz, minime – dez­no­dământul fatal e doar o chestiune de timp pentru vânat. Șansa potențialelor vic­time ține, în cazuri fericite, de avantajele locului – o pădure prea stufoasă, de pildă, ori niște râpe mai greu accesibile – sau de șovăiala unui vânător nu suficient de por­nit, dispus, fără destulă încăpățânare, să se întoarcă acasă cu mâna goală. Dar ce nu a reușit azi unul va sfârși mâine altul – supraviețuirea echivalează, de cele mai multe ori, cu o scurtă păsuire, ca într-un răz­boi prelungit. Vânătorul zace, în acest timp, fără griji în vârful piramidei pră­dătorilor. Ce face el par să facă toate spe­ciile carnivore: le devoră pe cele ceva mai vulnerabile – în cazul său favorabil, de ar­murier de succes, toți ceilalți sunt mai slabi. Așa încât doar pofta sa (împănată cu rațiune) are ultimul cuvânt în reglajul diferitelor ecosisteme. Dacă n-ar avea, din când în când, și avocați printre se­me­nii vânătorilor, destule specii ar fi deja doar o amintire. Pe de altă parte, cum azi abatoare ultramoderne ne furnizează ne­nu­măratele cărnuri de consum, vâ­nă­toa­rea e deja cu precădere un divertisment. Va­nitatea țintașului, fiorii de gonaci, gus­tul permis al sângelui, prestigiul trofeelor – nu tocmai foamea îi determină meca­nis­mul agresivității. De fapt, vânătoarea e adânc înrădăcinată în civilizația umană – îi regăsim resorturile departe de banalele ei ritualuri, ca un arhetip operant unde te aștepți mai puțin. Cu atât mai mult cu cât mentalitatea cinegetică nu exprimă doar raporturile cu alte feluri de vietăți – saltul de la animal la om e ușor când vine vorba de victime: ne hăituim semenii, la nevoie, ca pe bestii. Dincolo de ritmul alert al unei curse – în ambele sale înțelesuri –, nu avem de-a face decât cu execuții în miș­care, cu ținte potențial mobile, nu le­gate precum condamnații legii.

Recentul Safari al lui Ulrich Seidl ne ajută să demitizăm și mai mult această relaxantă vărsare de sânge. Urmașii ne­pri­ce­pu­tului Freischütz veniți în Africa după prăzi exotice beneficiază de avan­ta­jele lunetei – o superioritate tehnologică ca­re a întreținut o semnificativă revoluție antropologică: azi înțelegem altfel forța decât pe vremea romanilor. Când ucidem, nu mai trebuie să simțim neapărat răsu­fla­rea agoniei, nu ne mai împroașcă sângele, nu ne mai temem de imprevizibila încleș­tare a trupurilor, nu mai depindem de promptitudinea mușchilor. Trebuie doar să nu ne tremure mâinile – cu un trepied e și mai sigur. Și să ne apropiem, la ne­vo­ie, cu un pic de grijă, încât să nu fim ză­riți prematur de cei oricum lipsiți de o pri­vire pe măsura lunetei urzite de pri­ce­perea specială a omului. Așa depărtați, nu mai pă­rem o primejdie – surpriza e primul element al suc­ce­sului nostru. Al doi­lea e lip­sa de apărare în fa­ța glon­țu­lui: nu există zale naturală suficient de pro­tectoare. Și dacă alte răni – tăieturi, con­tuzii, muș­că­turi – se pot eventual vin­deca, ani­ma­lele nu dispun de doc­tori capabili să le ex­tragă micuțul metal sfre­de­litor. Hemoragia, mai devreme sau mai târziu, le va fi fatală, iar dâra de sân­ge un indiciu precis pentru locul dece­su­lui. Des­pre asta și vorbesc eroii – o familie cu do­uă generații de vânători burghezi – lui Seidl: puștile cele mai la inimă, fru­mu­sețea loviturii, măreția victimei, ca­litatea strategiei – într-un cuvânt, deliciile vieții înarmate. Una dintre hilarele replici cine­ge­tice se adresează chiar mortului: te-ai luptat bine! Iluzia luptei e doar pu­bli­citară, menită să întrețină vanități și să inhibe mustrări. Luptă nu e nici măcar cu sine însuși. La final: doar nițică sudoare și oleacă de praf. Și multă încântare de sine, ca de campioni – în fond, e o probă mai pre­tențioasă de tir, cu o țintă vie. Printre trofeele lor: o zebră și o girafă, specii pe care probabil în copilărie le aveau plușate în cameră și mai târziu le urmăreau cu încântare în documentarele educative des­pre savane. Acum se pozează cu hoiturile aranjate expresiv pentru viitorii ad­mi­ratori.

De fapt, înainte de a fi vânători, ei sunt tu­riști. La limită, am putea spune că orice țăran care merge în pădure cu pușca după vulpi e un turist, pătruns într-o sălbăticie distinctă de universul civilizației sătești, care înglobează cel mult holdele. Diferența e una culturală. Bombardați de mici cu ima­gini (mai ales) TV despre mai spec­taculoasa sălbăticie africană, am trans­for­mat în vedete (tragice) leii, zebrele ori ele­fanții. Degeaba împăiezi un cap de cerb ori de mistreț pentru peretele tău – e prea banal față de ce poți aduce de pe tărâmuri exotice. Trăim epoca de glorie a tu­ris­mului, iar cel cinegetic e doar o sub­ra­mură. Pentru un vânător pătimăș, a mer­ge în Africa e ca un pelerinaj la Mecca – o legitimare ultimă. Turismul de azi are, de altfel, și o dimensiune milenaristă – câ­teva zile din an le petrecem într-un pa­ra­dis terestru. Și precum în cel al Tatălui sunt multe lăcașuri, și aici fiecare are unul pe măsura înclinațiilor. Iar unii pre­feră domeniile de vânătoare din savană, unde o apăsare pe trăgaci transformă un mân­dru gât de girafă într-un furtun ma­leabil și inert. Decât să mergi ca tot omul să vezi una la zoo, unde măcar supra­viețuiește într-o captivitate pe măsura voaiorismului nostru polimorf, nu e mai viril să-i oferi un glonte decât o patetică solidaritate?

Personajul cel mai semnificativ e, de altfel, fiica, ale cărei mici eschive pseudosentimentale sunt mai revoltătoare decât fer­mitatea tatălui – din care nu lip­sesc pretențiile pedagogice. Poate de vină e percepția noastră confuză, care asociază (nietzschean) mila cu o slăbiciune fe­mi­nină. De fapt, satira lui Seidl ne plasează exact în acel punct de unde putem sesiza clar lașitatea structurală a vânătorului. Contextul turistic oferă un plus de (ar­ti­ficială) normalitate unor astfel de diver­tis­mente (doar un pic mai) sângeroase: după câteva împușcături, te întorci ca de la plajă, tragi un pui de somn remontant (du­pă atâta tensiune) și bei un pahar (me­ri­toriu) în răcoarea serii cu cei apropiați. Cum alții fac drumeții extenuante ori înoa­tă până departe în mare, unii vânează. E tot o vacanță – iar poveștile vânătorești te vor însoți reconfortant.

Drept scuză e invocată și o comparație între uciderea la abator și cea în libertatea naturii. Jertfe predestinate, crescute (în condiții jalnice) pentru consum, ucise in­dustrial, cele dintâi par mult mai puțin no­ro­coase decât cele care zburdă voioase până ce un turist cât de cât bănos vine din­tr-un tihnit orășel dunărean – în câ­teva ore, cu avionul – și își mișcă mi­li­metric arătătorul pe un trăgaci. O moarte ce pare mult mai demnă, deși e vorba doar de o viață mai puțin nedemnă, pi­părată cu o amenințare suplimentară din partea supraprădătorului. E preferabil glon­țul cuțitului? Orice am spune, e pre­ferabil un țarc mai mare unuia (mult) mai mic – nu la fel e și pentru oameni? Cât privește abatorul, e doar o chestiune de di­viziune a muncii. După ce eleganții vâ­nă­tori s-au felicitat pentru reușită și au po­zat cu hoitul, urmează spintecarea, jupui­rea și tranșarea, lăsate pe mâna local­ni­cilor mai proletari. Operațiunile de mă­ce­lărie culminează cu igienizarea – un gest à la Pilat – locului: bălțile de sânge sunt diluate cu ajutorul unui banal jet de apă. Sic transit gloria mundi, recte bătăiosul – încă avea cicatricile loviturilor de la rivali – mascul de girafă. Dar, spre deosebire de abator, nu consumul de carne e principala miză, ci pielea tocmai bună de împăiat. Ce ar fi vânătorul fără trofee? Un povestaș greu de creditat.

Ulrich Seidl vizează, în fond, re­sorturile viscerale ale fas­cis­mu­lui – îi atrăseseră deja atenția când coborâse În pivniță. Dar acolo era vorba mai mult de de­liciile nostalgiei prohibite, în timp ce aici suntem departe de orice retorică politică – și, mai ales, nu una rasistă: un cuplu bă­trân de turiști albi chiar apreciază (cu o grotescă autosuficiență) atitudinea corectă a negrilor (autohtoni). Contează, cel mult, zoologia. Dar greșim dacă credem că în joc e venerabila mentalitate – de sorginte teologică – a supremației umane. Conform căreia Dumnezeu i-a dat pe mâini restul creației în folosul său. Vasile cel Mare, de pil­dă, asocia patrupedelor privirea în jos – implicit dezinteresul pentru cele de sus. Gi­rafa îi cam contrazice argumentația sim­bolică, dar îi sar în ajutor vânătorii, care îi retează scurt semeția și o readuc cu bo­tul la pământ. Ioan Gură de Aur, în schimb, a supralicitat într-atât vocația de stăpân a omului încât asemănarea cu Creatorul a ajuns îngrijorător dominată de gustul puterii. Un privilegiu de care, ce-i drept, oricum a cam abuzat – când se apu­că de exploatat ceva, omul se oprește greu, nu tocmai sensibil nici măcar la ar­gumente ecologice pro domo. Și cu atât mai puțin la cel al compasiunii extinse la al­te specii. Dar nu o astfel de trufie e în ini­mile vânătorilor de azi. Un scepticism ra­dical cu privire la om generează, de fapt, un altfel de patos autoritarist, fără be­moluri. Dacă oamenii trebuie puși la punct – nedemni ce sunt –, cu atât mai mult animalele, niște fiare lipsite de suportul represiv al unei civilizații. Cine nu se poate apăra în orice condiții merită să dispară – e cam ceea ce credea un alt austriac despre compatrioții săi de sânge germanic. Problema animalelor e, în fond, că nu sunt capabile să producă puști. O inferioritate fatală.