Însemnări zilnice de front

Codrut Constantinescu | 29.10.2019

Jurnalul lui Mihail Văgăonescu dezvăluie experiența unui ofițer‑erou de primă linie, combatant neînfricat, cu micile drame, mizerii şi eroisme pigmentate cu lucruri amuzante.

Pe aceeași temă

Mihail Văgăonescu este un nume pe nedrept uitat astăzi, poate doar câţiva istorici locali din Bacău să mai cunoască cu exactitate cine a fost acest adevărat erou al Războiului pentru Întregirea României, care a lăsat în urmă o mărturie interesantă* a implicării sale în timpul aprigelor lupte din perioada 1916‑1917. Prahovean totuşi, născut în comuna Chiojdeanca în 1879, a urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale în comună, iar liceul la Ploieşti. A studiat apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, ceea ce denotă faptul că avea părinţi destul de înstăriți. A primit repartiţie pentru a practica avocatura la Bacău, oraş unde se va stabili pentru restul vieţii. După război s-a implicat în viaţa obştească, devenind primarul Bacăului, dar având și mandate de deputat din partea PNȚ sau aflându-se pentru scurt timp și la conducerea județului, în funcția de prefect (mult mai importantă atunci decât acum). A murit în 1945, fiind înmormântat în comuna natală, alături de ceilalți membri ai familiei sale. De altfel, din inițiativa lui, la intrarea în Biserica Maicii Domnului din Chiojdeanca a fost amplasată o placă funerară pe care au fost trecuți toți cei 130 de consăteni de-ai lui care au murit pe fronturile Războiului de Întregire.

Asemenea multor altor combatanți, și Mihail Văgăonescu a simțit nevoia de a lăsa în urmă propria sa mărturie, profitând și de faptul că a ținut un jurnal foarte detaliat pe care l-a publicat în 1925. Văgăonescu a participat, asemenea altor contingente, la mult prea facila campanie din Bulgaria din 1913, care a pecetluit soarta celui de al doilea război balcanic. În 1916, cu gradul de locotenent, a făcut parte din Armata de Nord, condusă cu succes de generalul Prezan, care lupta pe crestele Carpaţilor Orientali şi care a reuşit să pătrundă într-o prima fază în Transilvania. Trupele române au fost bine primite de țăranii ardeleni, care se plângeau de unguri, dar erau și destul de pesimiști că soldații români ar putea ajunge la Tisa, până unde știau ei că se întinde populația românească a Transilvaniei. După o confruntare locală, soldații români i-au buzunărit în grabă pe morții inamici, ba chiar și pe foștii lor camarazi morți în luptă. În octombrie 1916, el s-a distins în luptele din defileul Oituz, fiind propus să fie decorat cu Ordinul Mihai Viteaul cl. a II-a, la fel că fratele său. Văgăonescu dusese la bun sfârşit un contraatac care a dus la respingerea austro-ungarilor, la capturarea a două tunuri, cinci mitraliere, fâcându-se şi 500 de prizonieri de război. Entuziasmul mozaicului etnic austro-ungar faţă de război nu era deosebit de mare. Decorația avea să i se confere personal de către M.S. Regele Ferdinand la 19 martie 1918 la Iași.

Unitatea sa a fost trimisă ulterior și la Hârșova, în încercarea disperată a comandamentului român de a opri înaintarea trupelor germano-bulgare din Dobrogea. În noiembrie a luat parte la luptele din Oltenia și Muntenia. La începutul lui noiembrie, batalionul lui a fost trimis să stăvilească ofensiva germană din zona Jiului, însă, evident, nu a avut nici o șansă și, după o zi de încleștări atroce, din cei 900 de militari mai rămăseseră 430, inclusiv căpitanul batalionului fiind ucis, transportat la Craiova și înmormântat. Situația devenea dramatică, iar panica îşi făcea loc. „Hărți nu aveam, populația civilă își pierduse calmul spre a mai fi în stare să ne ajute (...) Nu vedeai, nu auzeai decât țipete, urlete și blesteme, unele direct la adresa celor vinovați de de­zastrul înfrângerii. O populație întreagă buimăcită de frică cobora grăbită din frumoșii munți ai Gorjului, invadat de numeroase trupe germane.“ Panica pusese stăpânire și pe trupele române care încercau să scape. Rămăşiţele batalionului său s-au retras peste delauri spre Craiova-Balş-Slatina, unde au încercat să se opună germanilor. Mai sus de Slatina au respins și o încercare a germanilor de a traversa Oltul. Vlăguitele trupe (tot acest traseu, de la Jiu până în Moldova, ostaşii l-au făcut pe jos, mărşăluind şi 40-50 kilometri pe zi!) au trecut pe lângă București și au participat la încercarea disperată de a-i opri pe germani pe Cricovul Sărat, în Prahova, care nu a avut efect, trupele conduse de el continuându-și marșul extenuant. Militarii erau morţi de foame și oboseală, cu hainele rupte, murdare, demoralizaţi, pe o vreme urâtă, siberiană, cum o numește autorul, chiar dacă era început de decembrie. În apropierea oraşului Buzău, Văgăonescu îi observă pe aliații ruși: „Vedem un regiment de ruși, beți dintr-un depou de vinuri. Se bat și urlă de ne pierdem puțin buna părere despre ei. Vagoane goale și cu refugiați spre Brăila măresc impresia dramei prin care trecem“. Batalionul lui firav este pus sub comanda Diviziei a 12-a Cavalerie rusă condusă de Mannerheim, cel care a servit și pe frontul românesc în cadrul Armatei țariste, înainte de a deveni principala personalitate politică a Finlandei independente. Oamenii lui nu au fost retraşi de pe front precum celelalte trupe române, rămânând pe linia frontului și în decembrie, alături de trupele ruse, barând înaintarea germană spre sudul Moldovei, contribuind la stabilizarea frontului. Amintește și de episodul trădării colonelului Sturdza, care a trecut în liniile inamice, în apropierea pozițiilor deținute de militarii conduși de autor.

Consternarea a fost mare în epocă, a făcut vâlvă. Condițiile de pe front, în plină iarnă, erau atroce și foarte greu de îndurat de către niște soldați epuizați, dar și prost dotați. La 18 februarie 1917 scrie în jurnal: „De 48 de ore viscolește neîntrerupt, zăpada este de minimum un metru și jumătate, iar vântul întoarce fumul în bordeie, de am fost nevoiți să moţăim așa noaptea. Vântul șuieră și aproape să dărâme fagii bătrâni răzleți printre noi. Până la ziuă cărările sunt toate troienite de zăpadă, așa că nici hrană nu vom putea primi, căci doar rezerve nu avem cu noi și trăim de azi pe mâine. Tranșeele sunt una cu pământul nămeţit de zăpadă, iar păzitorii din ele s-au lipit spate la spate și i-a cuprins zăpada peste tot, săltând când și când capul spre a privi la inamic, care nici el nu are o soartă mai bună“. După o lungă așteptare a ajuns și la militarii din linia întâi hrană: o felie de pâine tare ca piatra. Soldații batalionului nu înțelegeau de ce trebuiau să stea pe linia frontului, luptând neîntrerupt din august 1916, în timp ce multe alte unități române se aflau la refacere, în interiorul Moldovei, departe de linia frontului. Evident, nu aveau cum să știe care erau intențiile Marelui Cartier General condus de generalul Prezan. Totuși, în luna martie și regimentul din care făcea parte Văgăonescu a fost trecut în spatele liniei întâi, la refacere. În drumul spre satul unde trebuia să se odihnească, coloana de militari români s-a încrucișat cu „cete de cazaci, unii treji, dar cei mai mulți beți și încărcați cu pradă de prin sate de unde fugăresc fete și femei, ce dracu le scot zâmbindu-le în cale“. Soldații români au fost trecuți în revistă și de Regele Ferdinand, iar Văgăonescu atestă efectul deosebit al celor două promisiuni: dreptul la vot și împroprietărirea. În luna aprilie 1917, regimentul, care suferise pierderi teribile (altundeva el oferă informaţii despre amploarea pierderilor, din 1.022, de oameni cât plecaseră în august 1916 pe front, batalionul său nu mai număra în aprilie 1917 decât 112), a fost completat cu 430 grade inferioare din Regimentul 2 Cetate, precum și alți 209 infanteriști din alte unități lichidate probabil.

În aprilie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan primind și decorația Steaua Română. Descrie atmosfera apăsătoare care domnea în tranșee, soldații români abia așteptând reluarea ofensivei și eliberarea țării de sub ocupația germană şi implicit a caselor lor, unde îşi lăsaseră familiile. Mărturia lui atestă şi dispreţul celor pe front față de cei din spatele lui, la adăpost, prin diverse cartiere generale, care își ocupau timpul traducând broșuri franceze sau monitorizând, redactând diverse situaţii şi hârtii (oferă și un proverb care i se pare relevant despre acea situație: „Boii ară, caii mănâncă“). În iulie 1917 a fost implicat în prima parte a luptelor de la Mărăşti, fiind grav rănit prin împuşcare în umărul stâng de un glonţ exploziv care i-a sfărâmat umărul. „Ca trăsnit mă pomenesc căzut în genunchi de fulgerătura unui glonte tras asupra-mi de la 4-5 pași, apoi cad pe spate cu arma încleștată în mâini și roșie de sângele ce vărsasem cu ascuțișul ei; un val fierbinte de căldură-mi trece prin tot corpul, în vreme ce simțeam că șiroaie de sudoare îmi brăzdează fața, iar prin sân un val de sânge se scurgea către cingătoare.“ Evacuat de urgenţă, a avut totuşi zile, chiar dacă i s-a amputat braţul stâng, devenind infirm pe viaţă.

Jurnalul lui Mihail Văgăonescu este foarte detaliat și cuprinde multe informații mai puțin importante acum, dar dezvăluie experiența unui ofițer-erou de primă linie, combatant neînfricat, cu micile drame, mizerii şi eroisme pigmentate cu lucruri amuzante (un grup de 18 soldați maghiari au fost făcuți prizonieri de un soldat român care plecase la un izvor să-și umple bidonul cu apă. Observându-i pe aceștia într-o pădurice, românul ar fi ridicat bidonul deaspura capului și le-ar fi zis „prizonieri“, maghiarii crezând că are o grenadă s-ar fi predat, spre satisfacția românului).

Mihail Văgăonescu a rămas invalid pe viață, a avut un frate și un cumnat morți pe front, dar toată această durere nu răzbate din rândurile jurnalului său scris după câțiva ani de la încheierea ostilităților, ci mai degrabă mândria de a-și fi făcut cu cinste datoria față de țară şi Rege. //

* MIHAIL VĂGĂONESCU

Viaţa în război. Însemnări zilnice de pe fronturi 1916-18. Fapte, oameni, localităţi din lungul şi latul ţării.

Editura Casei Şcoalelor, 1925, 383 pp.

Mărturia lui a fost republicată oarecum mascat, constituind cam trei sferturi dintr-o carte dedicată băcăuanilor care au luptat în Primul Război Mondial, sub egida Asociaţiei Unlimited Connections (!!)la Editura Babel, Bacău, 2018.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22