Pe aceeași temă
Un Gabriel Liiceanu în dublu rol. De Robinson și Prospero, de vreme ce a ales ca titlu Povestea Insulei Humanitas* pentru volumul de evocări confesive prilejuit de aniversarea a treizeci de ani (1 februarie 1990) a editurii. O poveste retrospectiv-justificatoare și sincer jubilativă despre editura care a fost premiată de publicul cititor de aproape douăzeci de ori la târgurile de carte, o poveste scrisă în sfidarea clasicului conflict dintre datorie și sentiment, deopotrivă cu umor, tandrețe, nostalgie, seninătate, dărnicie și exigență, pe un ton când afectuos, când impetuos, cu subtilă (auto)ironie și generozitate admirativă. Nu e nicidecum un răsfăț, ci o nouă mărturie de iubire, cavalerism și devoțiune față de seniorii și juniorii din echipa de ieri și de azi a editurii, ca și față de colaboratorii și cititorii prezentului.
Identificat cu fiecare cotlon al editurii, de la întocmirea planurilor editoriale și a strategiilor manageriale până la tipar, hârtie și tiraj, inclusiv în tacticile de marketing, layout, copyright, traduceri, lansări, contabilitate, arhitectura standului la târgurile de carte și culisele mediatizării, Gabriel Liiceanu s-a dovedit în acești treizeci de ani un „om deplin” al vieții culturale, un moralist estetizant, dotat cu grund germanic în siaj eseistic francez, transformând un brand într-o instituție de patrimoniu, ceea ce face cu atât mai nimerită nostalgia amară a lui Lucian Boia: „Dacă Țara întreagă și-ar fi găsit drumul cum l-a găsit Humanitas, din primul moment, fără nicio șovăială, am fi avut astăzi o altă Românie”.
Cum mă împăunez, tot de prin 1990, cu prietenia autorului, îmi pot îngădui, sper, năstrușnicia asociativă de a-l compara cu alura imperială a generalului care-și trece în revistă armata pentru a coborî din când în când, întru înnobilare, vârful spadei pe umerii cavalerilor fideli și merituoși părtași ai faptelor de arme, sau cu Meșterul haute couture care asistă cu sfielnică mândrie la defileul pe catwalk al siluetelor care-i întrupează himerismul. În ambele cazuri, aceeași privire înțelegătoare, admirativă și recunoscătoare, rod al unei simbioze de dorit, de invidiat și de urmat.
Pe cât se dovedește de îngăduitor și sincer admirativ cu colaboratorii săi, pe atât de elegant i-au întocmit aceștia cartea, începând cu hârtia (mult-doritul carton poros pentru copertă și hârtia groasă, cu o generoasă oglindă a paginii, calitățile visate de Lucian Blaga pentru Eonul dogmatic, scop în care l-a instruit cale de multe scrisori pe Ion Breazu), plus calitatea, varietatea și montajul fotografiilor, unele dintre ele echivalând cu câteva pagini de mărturisiri evocatoare.
Insula... este, astfel, și la propriu, și la figurat, o sărbătoare a lecturii, cu scene picante, reflecții suculente, ludic-anecdotice, verdicte elocvente și portrete atașante. Contextul în care Andrei Pleșu, ministrul culturii în 1990, i-a încredințat lui Liiceanu misiunea de exorcizare a Editurii Politice, specializată în irosirea tonelor de celuloză pe absurditatea distrugătoare a ceaușismului, și frenezia cu care noul director, odată înlănțuit în fotoliul lui Walter Roman, întocmea cu sfânt nesațiu liste în care coexistau Sf. Augustin, Herodot și Tucidide cu Tocqueville, Furet, Besançon, Paul Hazard, generația ’27, Edward Gibbon și Huizinga. Cum a eliberat rugina ideologică a editurii și cum a scăpat nevătămat în iunie 1990 din mineriada cu tipografi deghizați în ortaci. Reîntâlnirea cu Sorin Mărculescu după Jurnalul de la Păltiniș, rolul Nanei Irimia, asocierea cu cei doi „Vlazi” (Zografi și Russo), ca și alegerea celui mai eficient, tenace și priceput director executiv în persoana Lidiei Bodea. Colecții deschizătoare de drumuri în întreg peisajul editorial, precum „Procesul comunismului”, și frumoasa continuitate între „Cartea de pe noptieră” (Ioana Pârvulescu) și „Raftul Denisei” (Comănescu), unde se împletesc cele mai diverse și mai benefic provocatoare structuri narative din toate cele patru puncte cardinale. Un surprinzător barter cu fabrica de hârtie de la Letea. Oana Bârna și Ghidurile Humanitas, ca și memorialistica menită să readucă în prim-plan adevărul, valorile, politica pilduitoare și mentalitățile elitelor de odinioară, odată cu configurarea unui nou design socio-moral într-un prezent pustiit și otrăvit sistematic.
Aflăm acum că traducătorul lui Sein und Zeit în românește a găsit cuvântul-cheie pentru numele noii edituri în Scrisoarea despre umanism a lui Heidegger, și anume paideia:
„În mod expres, humanitas devine pentru prima dată sub acest nume obiect al gândirii și năzuinței în timpul republicii romane. Homo romanus se opune lui homo barbarus. Homo humanus este aici romanul care înalță virtus romana și o înnobilează, încorporând paideia luată de la greci. Grecii sunt grecii elenității târzii, a căror cultură era predată în școlile de filozofie. Ea are în vedere eruditio et institutio in bonas artes, cultivarea și formarea virtuților. Paideia astfel înțeleasă este tradusă prin humanitas”. Formarea și cultivarea virtuților era așadar paideia înțeleasă ca o propedeutică la etica socială. Și, continuă Gabriel Liiceanu: „Prin simpla ei apariție, Humanitas revaloriza și muta în registrul pozitiv tot ceea ce vreme de patru decenii făcuse parte din registrul abjecției: crima, minciuna, duplicitatea, delațiunea... În măsura în care oferea spectacolul iradierii minților cultivate individual, acest nume ar fi devenit sigla unei însănătoșiri morale colective”.
Așa se face că, după ce a fost subtitlu al Jurnalului de la Păltiniș, „modelul paideic” elaborat sub magisteriul lui Constantin Noica, avea să impună filozoficul, ca atribut determinant pe lângă istorie, religie, arte, economie și politică.
Percepută când ca un Minister alternativ al Educației și Culturii, când ca vârf de lance al opoziției la tot ceea ce constituia moștenirea marxist-leninist-fesenistă, insula Humanitas poate fi parcursă ca o variantă a acelui topos atopos conturat de Ray Bradbury în finalul din 451 ̊Fahrenheit, acea rezervație livresc-antropomorfă, închegată salvator în urma incendierii tuturor bibliotecilor și unde ajung să-și strângă complice mâinile Hamlet, Mîșkin, Dante, Homer și Don Quijote (enumerare ad-hoc, dintr-o memorie strict subiectivă).
Dacă imaginea insulei delimitează pe orizontală spațiul destinat conservării valorilor trecutului pentru educarea viitorului, în schimb, solul căruia îi sunt destinate semințele de hârtie poate fi definit în acest caz ca un terroir, un biotop sau un ecosistem în care toate consună cu totul, în scopul înțelepciunii, ca armonie și alchimie a antinomiilor. Deși intraductibil în românește și în ciuda faptului că nu poate fi cum se cade analizat decât de cineva care stăpânește măcar alfabetul chimiei, fizicii, pedologiei, hidrologiei și climatologiei, îmi iau libertatea de a caracteriza terroir-ul Humanitas prin două cuvinte dragi lui Gabriel Liiceanu: peras și nostos. De o parte descoperirea, încercarea și depășirea limitelor de orice fel, iar de cealaltă parte, puterea și curajul întoarcerii la origini. Însuși Gabriel Liiceanu a colindat meandrele care duc la simbioza celor două noțiuni, de la fascinația față de mitologia greco-latină până la nobila cultivare a europenității, trecând prin salturile de la peratologie la politologie, de la Noica la Cioran, de la fenomenologie până la scrierea de sine și redescoperirea copilăriei, a Bucureștilor adolescenței, paralel cu vitalizarea metafizicului și angajarea civică radicală.
Între peras și nostos au evoluat și scriitorii susținuți programatic de Humanitas. Aici au reușit Mircea Cărtărescu și Horia-Roman Patapievici să-și depășească „pogorârile în Maelstrom”, unul exfoliindu-și străfundurile subconștientului, celălalt salvându-se de spectrul ucigător al „omului recent” prin accederea la Paradisul dantesc. Aici, la Humanitas, a reușit Lucian Boia să surpe soclul butaforic al Istoriei, să o elibereze de fardurile palimpsest, de perucile și vestimentația somptuoasă, pentru a o întinde ca nud pe canapeaua psihanalizei. La Humanitas a găsit Andrei Pleșu imboldurile vitale și pentru pitorescul, și pentru melancolia stilisticii sale hedonist-revelatorii, și tot aici a putut Radu Paraschivescu să învecineze cruzimea ceremonială a lui Caravaggio cu ororile caricaturale din sublumea noastră de acum. La Humanitas a trecut Andreea Răsuceanu de la istoricul străzii Mântuleasa și Bucureștiul lui Mircea Eliade la dicționarul topografiei literare a Capitalei. Și tot la Humanitas – și deloc în ultimul rând –, și-a câștigat adevărata libertate Ioana Pârvulescu, pe care același traseu, peras – nostos, a salvat-o de riscurile recenzitei și de pericolele gazetăriei, pentru a o îndruma către Bucureștiul interbelic și admirația nemărginită pentru les années folles. Prin Humanitas și-a găsit și Neagu Djuvara acea minunată alternativă pentru Academie, anume în sutele și miile de cititori care îl obligau, la peste o sută de ani!, să stea și câte trei ore la masa pentru autografe din târgurile de carte.
Toate aceste personaje care conferă sinestezia terroir-ului Humanitas devin personaje cuceritoare în evocările lui Gabriel Liiceanu, ceea ce mă face să aștept cu și mai multă nerăbdare volumul colectiv cu Amintiri de la Humanitas, coordonat de Ioana Pârvulescu.
Cum să închei altfel decât dorind fiecăreia dintre egeriile Casei să ajungă la performanța lui Neagu Djuvara, cel care, odată centenar, îi dezvăluia directorului Humanitas subiectele următoarelor patru sau cinci cărți. //
Gabriel Liiceanu
Povestea Insulei Humanitas
Editura Humanitas, 2020, 125 pag.
