Insula lui Bergman. Suntem ceea ce ne amintim. Dar ce anume?

Andreea Nanu | 22.02.2022

Nu ştim niciodată de care parte a cortinei suntem, fiindcă protagoniştii îşi proiectează realitatea asupra noastră: alienarea, dezvrăjirea, dificultatea de-a comunica.

Pe aceeași temă

Insula Bergman (2021) şi Infidela (2000), două lungmetraje lansate la două decenii distanţă, unul după un scenariu scris de Bergman şi regizat de Liv Ullmann, celălalt inspirat de mitologica insulă-refugiu Fårö, par să-şi extragă argumentul din „legenda Bergman”; legendă care continuă să respire misterios în locurile alese pentru filmare, în numele personajelor (actriţa „Marianne Vogler” din Infidela trimite la Persona, dar şi la Scene dintr-o căsătorie), în prezenţa actorilor emblematici ca Erland Josephson, alături de care Bergman şi-a realizat capodoperele din film şi teatru. Recentul Bergman Island, scris şi regizat de Mia Hansen-Løve, reprezintă mai degrabă un omagiu adus regizorului suedez şi o invitaţie de a-i explora biografia disimulată în spatele scenariului-pretext: un cunoscut regizor de film, însoţit de soţia scenaristă, sosesc la Fårö ca rezidenţi pentru a crea în intimitatea casei lui Bergman, păstrată ca un muzeu viu, straniu loc de pelerinaj. Filmul pare să nu aibă altă ambiţie decât aceea de a ne invita să ne gândim la Bergman, să ni-l amintim visând cu ochii deschişi ca nişte „turişti” privilegiaţi într-un univers care, la fel ca-n Hesse, nu este pentru toată lumea. Interesantă chimia obţinută de regizoare între cei doi protagonişti şi care sugerează, discret, relaţia dificilă întreţinută de Bergman cu femeile, în viaţă şi în film. Flegmaticul Tony (Tim Roth), regizor consacrat, dar o fire rezervată şi rece, zgârcit în schimbul de idei cu partenera de creaţie, e secondat cu intensitate de fragila Chris (Vicky Krieps), al cărei scenariu avansează greu. Spre deosebire de versatilul Tony, care se adaptează numaidecât, plonjând cu familiaritate detaşată, deconcertantă, în spaţiul Bergman, ea nu‑şi găseşte nici locul, nici replicile. Scrie din „vechea moară” şi schimbă mereu peniţele, ca şi cum acestea ar fi de vină pentru lipsa cuvintelor. De fapt, povestea nu se leagă, fiindcă ceva o reţine lăuntric. „Blocajul scriitorului” se reflectă în retractilitate, în stările de spirit schimbătoare ca vremea din insulă, în maniera pioasă cu care Chris se raportează la reperele-fetiş din lumea lui Bergman, ca la un spaţiu sacru ce o îmbie hipnotic şi, în acelaşi timp, o ţine chinuitor la distanţă. Dacă Tony se supune ritualului organizatorilor, urmând turisticul „traseu Bergman”, Chris îl întâlneşte pe tânărul scriitor care o conduce altfel, făcând loc imprevizibilului. Invizibilului. Ca şi cum Mia Hansen-Løve ar vrea să ne spună că întâlnirea fiecăruia cu Bergman e irepetabilă, unică. Îndrăzneala ei nu rămâne nesancţionată; Chris e prinsă de furtună, dar şi surprinsă de atracţia faţă de ghidul neaşteptat. Deşi la început pradă unei timidităţi adolescentine, Chris se maturizează subit şi construieşte cu fler şi mână sigură scenariul pe care i-l inspiră Insula şi care, într-un fel, îi agită demonii. La fel ca-n Bergman, persoanele „reale” şi cele fictive îşi servesc reciproc drept pretext. Avansăm ca într-o galerie de oglinzi, până în punctul în care Chris şi ipostaza ei inventată, Amy, ajung să-şi împartă spaţiul ficţiunii. Incitantă punere în abis, deşi spectatorul riscă să rămână uneori confuz. Regizoarea cultivă cu rafinament ambiguitatea, la fel cum în filmele lui Bergman avem impresia că nu există demarcaţie între vis şi realitate; personajele lui sunt personificarea obsesiilor, a viselor neîmplinite, a coşmarurilor violente. Nu ştim niciodată de care parte a cortinei suntem, fiindcă protagoniştii îşi proiectează realitatea asupra noastră: alienarea, dezvrăjirea, dificultatea de a comunica. Persistă la final inconfundabilul gust al singurătăţii, ancestrala rană nevindecată recognoscibilă din cele mai intime rânduri autobiografice ale lui Bergman.

 

Vicky Krieps aduce rolului ceva din graţia inefabilă a muzei din Firul-fantomă, iar Mia Wasikowska, alter-ego fictiv al scenaristei, o completează printr-o interpretare cuceritoare prin firesc şi eleganţă. Ambele actriţe păstrează stranietatea ipostazelor feminine cultivate de Bergman, punând în contrast tăcerea enigmatică cu izbucnirile intempestive, fragilitatea cu spiritul temerar, rigiditatea cu neaşteptata lejeritate. Dar mai ales o empatie de care personajele masculine par lipsite, o subtilă comunicare cu tot ce le înconjoară, ca prelungiri poetice ale peisajelor surprinse cu măiestrie de Denis Lenoir. Povestea de dragoste a lui Amy se termină nefast şi incert – cu o despărţire sau o posibilă sinucidere. Însă Chris îşi regăseşte inspiraţia, realizează filmul şi, în final, redescoperă bucuria de-a trăi. Semn că viaţa bate filmul. Poate nu şi pentru Bergman, a cărui existenţă rămâne o încleştare dramatică între realitate şi imaginaţie. Una cere întotdeauna sacrificiul celeilalte.

Infidela, film regizat de Liv Ullmann după un scenariu al lui Bergman, e de alt calibru şi ne apare ca un testament cinematic în care sunt condensate mai multe teme clasice. Originalitatea rezidă în nota confesivă, actorul Erland Josephson interpretând rolul lui Bergman şi aducându-l pe regizor Faţă către faţă cu sine. Anamneza octogenarului Bergman, întreruptă de monologurile Infidelei, oferă avantajul distanţării, al decantării emoţiilor. La fel de interesant, personajul feminin „Marianne Vogler” pare a fi sinteza a două eroine, cunoscute din Scene dintr-o căsătorie (Marianne) şi din Persona (Elisabeth Vogler), amândouă fiind interpretate la început de actriţa devenită apoi regizoarea Liv Ullmann. Actriţă, ca Elisabeth, şi soţie care reuşeşte să reconcilieze perfect, deşi într-un echilibru solicitant, familia cu profesia, întocmai ca Marianne, această nouă eroină interpretată cu aplomb şi expresivitate de suedeza Lena Endre pare să spună vechea poveste, dar cu centrul de greutate schimbat. Noua Marianne e punctul focal al trioului infidelilor, împărţită între soţul Markus, dirijor cu carieră internaţională, şi problematicul David, regizor cu viaţă tumultuoasă şi probleme de ataşament. Dacă aici Marianne fuge cu David la Paris, în Scene dintr-o căsnicie, Liv Ullmann interpreta o altă Marianne – părăsită de soţul infidel, care-şi anunţa escapada la Paris. Găsim o asemănare între David şi pastorul din Confesiuni private, amândoi roşi de gelozie extremă, obsedaţi să detalieze infidelitatea în cele mai crude detalii. Recunoaştem chiar şi interiorul biroului din Insula Bergman, cu acelaşi pervaz generos dând spre marea sălbatică, pe care Marianne, lungită ca pe o imaginară canapea a lui Freud, îşi aminteşte viu episoadele trădării... Astfel de corespondenţe fac din film un labirint retrospectiv. Liv Ullmann are în realitate o fiică din mariajul cu Bergman, întocmai ca Marianne. Iar Infidelitatea din film are ca sursă o infidelitate a lui Bergman, care se îndrăgosteşte, în timpul filmărilor la O vară cu Monica, de actriţa Harriet Andersson. Filmul este, aşadar, povestea acestei pasiuni care şi-a căutat, mai mulţi ani, actriţa potrivită; o actriţă pe care Bergman o cunoştea, alături de care lucrase în teatru, descrisă în scenariu ca având un chip interesant, potrivit pentru tragedie şi comedie. „Printre lacrimi”, ar spune Cehov, şi ar fi o bună descriere a interpretării pe care o dau nefericitele „Marianne”. Deşi mai aproape de noi, contemporana Marianne aminteşte de Anna, eroina începutului de secol trecut din Confesiuni private (1996), regizat tot de Liv Ullmann după un scenariu al lui Bergman. Filmele explorează, toate, hăţişul căsniciilor nefericite – Confesiuni private fiind inspirat chiar de mariajul părinţilor lui Bergman. Bergman şi Ullmann împărtăşesc viziunea detaşată asupra faptelor, redate cu sinceritate dureroasă, urmărind în detaliu psihologia sentimentelor, schimbările de stare, trecerile iraţionale între anotimpurile dragostei şi infidelităţii. Rafinatul, răbdătorul Markus (Thomas Hanzon), care încurajează idila pariziană dintre Marianne şi David, sperând că pasiunea se va stinge de la sine, sucombă furiei, răzbunării, dispreţului şi se sinucide. Iar David (Krister Henriksson) cade victimă propriului temperament şi lipsei de caracter, părăsind-o pe Marianne după o chinuitoare legătură, pentru muza noului său film. Dacă în Confesiuni private, adulterul e pus pe seama moralităţii rigide şi a incompatibilităţii conjugale, aici motivul rămâne obscur. Marianne pare fericită în ceea ce începe ca un clasic ménage à trois; fiica Isabelle pare la fel de ataşată de Markus şi David. Echilibrul e atât de perfect, încât pare neverosimil. Sâmburele care încolţeşte în imaginaţia Mariannei, care se bucură de libertatea şi înţelegerea partenerilor ei de artă şi de viaţă, par să fie plictisul şi setea de noutate.

 

Deşi Liv Ullmann respectă reţeta filmelor lui Bergman, fidelă scenariului, personajele ei par să aibă o motivaţie mai slabă decât personajele lui; ceea ce face ca Infidela să inspire o anumită lejeritate, mai puţină încărcătură tragică. Şi, tot ca o particularitate faţă de filmele lui Bergman, unde copiii-victime ale divorţului nu sunt prezenţi, Liv Ullmann decide să-i acorde un loc special Isabellei; fiica umanizează şi dă concreteţe consecinţelor dezastruoase ale infidelităţii materne. E tulburătoare scena în care mama încearcă să-i explice copilei de ce lucrurile trebuie să ia o turnură mutilantă, nedreaptă. Faithless s-ar putea traduce ambivalent, ca „infidelitate”, dar şi ca „necredinţă”, ambele ecouri ale infidelului şi agnosticului Bergman. Dincolo de bine şi de rău, personajele scapă contururilor clare, dobândind substanţă abia retrospectiv, odată ce filmul pune laolaltă piesele memoriei afective, ca într-un puzzle imperfect al conştiinţei vinovate.

Insula Bergman şi Infidela ne captivează, ne ţin „prizonieri” în insula Fårö, în legenda lui Bergman. Suntem ceea ce ne amintim. Dar ce anume? //

 Insula Bergman (2021) Infidela (2000)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22