Intalnirea

Mariana Sora este o natura paradoxala: ziarista de exceptie - autentica, ar fi cuvantul potrivit, in sensul unui atasament funciar, sincer si spontan fata de tot ce inseamna gest cotidian, intalnirile cu oameni si carti, prieteniile intelectuale, asadar semnele de viata vie -, textele sale nu au, in ciuda acestui lucru, nimic din inconsistenta faptului minor (id est divers). Toate notatiile contin un potential de universal cu totul neobisnuit (si rar) in limba romana. Mai mult: acum, dupa ce am descoperit sutele de pagini inedite dintr-o carte la care lucreaza de cativa ani si care se va numi De senectute, as fi chiar tentata sa cred ca atasamentul Marianei Sora se manifesta mai degraba fata de tot ce depaseste, dimpotriva, conjuncturalul - in ciuda asiduitatii diaristice (de unde si paradoxul) -, pentru a capata o respiratie mai larga, deschisa spre natura umana, in general, cu toata lumina, harul ori nevolnicia ei, mai curand decat spre eul biografic (si punctual): "Imi pot lesne inchipui ca, pentru generatiile tinere de azi, drama istorica traita de parinti sau bunici e la fel de ireala, intrucatva imaginara, ca razboiul troian sau cel peloponeziac (sau cum ni se paruse noua primul razboi mondial), de vreme ce ea si-a pierdut acuitatea chiar pentru noi insine. Asa cum nu putem reactualiza o durere, o placere, orice alta senzatie, desi le tinem minte, dar nu le percepem cu simturile, ci stim doar cum au fost, la fel ne e cu neputinta sa evocam cu tot ascutisul lor starile de tensiune, dramatismul trairilor, haloul lor emotional; acestea raman inregistrate in memorie, doar ca neutralizate: avem cunostinta de ele, de realitatea lor intensa de odinioara, ne miram insa ca de o poveste neverosimila.

 Si nu este oare neverosimila pana si realitatea faptelor petrecute? Nu e neverosimila intreaga realitate a lumii? Si mai ales a desfasurarii istoriei? Incredibil, inexplicabil, ininteligibil mi se pare indeosebi ca se iveste mereu, pe neasteptate - oricat se incearca apoi sa se gaseasca determinante care «cereau» sau macar lasau sa se prevada si, daca nu, cel putin favorizau aceasta ivire -, cate un posedat de visuri de marire, care-si urmareste telurile fara scrupule, inzestrat cu puteri supra- sau ne-omenesti, mai ales cu cea de a-si impune vointa si de a se face admirat, ba chiar iubit, adorat, ascultat orbeste". (O viata in bucati, Editia a II-a revazuta si adaugita, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 2001, p. 162).

Insertia biograficului presupune, in literatura aceasta, o mutatie dinspre ceea ce alcatuieste lumea fictionala (decor, prozopografie, eveniment) inspre lumea referentiala (cf. Gérard Genette, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1992 s1982t), acea "imensa rezerva de imagini si de amintiri pe care viata a strans-o in cel ce scrie", dupa vorba lui Mauriac (Le romancier et ses personnages, Paris, Buchet/Chastel, 1984 s1933t, p. 100).

In termeni naratologici, este vorba, de fapt, despre o continua (si reversibila) deplasare intre axiomatica fictionalista, care ar putea fi restituita prin distinctia dintre fictiv si fictional, asadar dintre o lume desprinsa de referential, si o pragmatica a enuntarii care tine cont de pactul initial cu cititorul. Prin urmare, faptul ca autobiograficul se sprijina pe un "contract" de non-fictionalitate nu inseamna, in chip necesar, ca el este si veridic (non fictiv). Exista si fictiuni veridice, dupa cum sunt si veridicitati fictionale. Iar veridicitatea (eventuala, presupusa, incontestabila) a unei istorii nu exclude nicicum diagnosticul de fictionalitate, a carui validitate ramane in vigoare: "... una este sa-ti imaginezi vag ca din ganduri si vorbe tesute in ceasuri de tihnita indeletnicire cu amintirile ar putea iesi candva o carte si cu totul altceva sa fii confruntat cu faptul implinit ca marturisirile si gandurile tale s-au intruchipat in acest obiect material ce poate incapea pe mana oricui. Cu atat mai mult se impune sa-ti masori cuvintele, in ambele sensuri: cu privire la ce spui si la modul in care o spui. s...t Trebaluind, te lasi prins, iti urmezi inclinatia spre materia literara, gustul pentru cuvinte, placerea de a le manui s....t. Oricum, nimic nu se face fara truda. Am stat si eu adesea sa migalesc refacand o fraza haotica, sa caut un cuvant mai potrivit, sa aleg corespondentul cel mai exact al senzatiei pe care voiam s-o mijlocesc. Nu stiu ce anume nu ma lasa sa procedez altfel. Stradanie fara rost, de-a dreptul absurda, daca nu m-ar citi nimeni; va fi avut insa nobletea ridicola a gratuitatii"(O viata in bucati, pp. 485-486).

Toate reflectiile privind identitatea (si anvergura) de scriitor, aflate in centrul discursului autobiografic al Marianei Sora, pot fi citite ca o cale de acces la referential. Insa este, aici, ceva mai mult: o explorare a posibilitatilor livresti care face ca textele sale (O viata in bucati, Cenusa zilelor) sa nu fie nici (auto)biografie pura, nici (auto)fictiune, nici roman. Iar pentru a intelege corect aceasta literatura, trebuie precizat ca Mariana Sora are o constiinta narativa si o vocatie a scrierii cu totul iesite din comun. Acestei vocatii i se adauga o cautare perpetua a unui narator "originar", intrucatva, cautare mult prea modalizata pentru a o suprapune perfect peste o cautare autobiografica. Este cautarea care interzice simplificarea ori asimilarea cu un discurs egolatru. Desigur, O viata in bucati, de pilda, contine nenumarate elemente biografice evidente si incontestabile, o "autoproiectie" ce orienteaza lectura, insa nu putem vorbi despre autobiografie in sensul strict al cuvantului (cf. Philippe Lejeune, Le Pacte autobiografique, Paris, Seuil, 1975). Poate, cel mult, despre o autobiografie "en abime" sau despre un "roman autobiografic". Cu alte cuvinte, in literatura Marianei Sora, raportul nu este de identitate, ci de analogie, mai degraba, dincolo de categoriile conventionale ale realitatii si ale fictiunii.

Nici reducerea la "scrierea feminina" nu ar fi adecvata, caci textele Marianei Sora nu au nimic din militantismul feminist: nu se hranesc nici din cauzele acestuia, nici din sursele sale livresti, desi tentatia de a o plasa in prestigioasa descendenta a femeilor care scriu (si gandesc), intr-un secol XX framantat si tulburator - de la Virginia Woolf, la Colette, Marguerite Yourcenar ori Simone de Beauvoir -, este foarte mare.

Nu aici, insa, in punctul acesta precis, anume o determinare generica, am simtit ca ma intalnesc cu Mariana Sora, ci tocmai in ceea ce inseamna, pentru ea, desprinderea de generic: in scris, pur si simplu. "Neintalnirea" aceasta, care priveste genericul, ca si imposibilitatea (tehnica) de a o plasa in categoriile - triviale si nefondate - ale feminismului, indiferent de sorgintea ori de justificarile acestuia, spun multe despre modul in care poti intra in comuniune cu o fiinta umana: dincolo de generic, dincolo de biografic si circumstantial. O comuniune de gandire. Uneori, chiar, de destin. In orice caz, o comuniune care elimina circumstanta sau o reduce la ceea ce este, cu adevarat, ea: pretext pentru altceva, pentru alte aventuri intelectuale. Aici are loc intalnirea. Iar gestul deschiderii catre celalalt este infinit mai pretios decat orice conjunctura, de pilda o aniversare... cu cifra rotunda.

Astfel de intalniri sunt rare, intense, fulgeratoare: te iau prin surprindere cand te astepti mai putin. Cauti, dintr-un reflex de comoditate intelectuala, accente feministe si descoperi o personalitate puternica si libera de orice angajare formala sau protocolara; cercetezi cu atentie, in paginile de jurnal, detaliul, anecdotica, picanteria din care sa afli mai multe despre ea si cei pe care i-a intalnit, intr-o viata de om - de la Mihai Sora, la profesorii Gilson sau Focillon, prietenii Rodica si Eugène Ionesco si multi altii -, dar descoperi o inteligenta distantare si punere in perspectiva, constientizata inca din primii ani, de la primele randuri asternute pe hartie. O constientizare care vine, desigur, din sensul insusi pe care Mariana Sora il acorda scrisului si din aspiratia, interiorizata de timpuriu, de a lasa dupa sine doar urma care are insemnatate intr-o ordine superioara, in afara scoriilor cotidianului si a amanuntului nerelevant: "Uitarea ne scapa de mult balast. Din fericire, memoria e selectiva. Daca ar fi depozitate in ea toate maruntisurile de-a valma, ele ne-ar incurca si ar fi la fel de lipsite de rost ca miile de ganduri fugare ce ne trec prin minte. Notate pe rand cu fidelitate, ele n-ar constitui vreo povestire, n-ar forma un sir de reflectii inlantuite. Travaliul selectiv al memoriei inca n-ar fi suficient ca sa putem da un sens faptelor izolate daca distanta castigata in timp nu ne-ar permite sa vedem legaturile dintre ele; altfel ar ramane haotice ca o pictura privita de foarte aproape" (O viata in bucati, pp. 9-10).

Care sunt prerogativele imaginarului si ale autobiograficului aici?

Intrebarea trimite la o dubla expresie a analizei: etica si axiologica. Etica, intrucat domnia antifictiunii din zilele noastre - mai cu seama in literatura occidentala a ultimelor doua decenii - este inteleasa ca desublimare, categorie stilistica si psihanalitica, in aceeasi masura; axiologica, deoarece opune paraliteratura literaturii - al carei spatiu s-a micsorat, astazi, ingrijorator. Exista, fara indoiala, la Mariana Sora, o pulsiune autobiografica - in sensul unei intentii explicite de a transmite o experienta rara si neobisnuita, extrasa din prozaismul cotidianului. Intr-un anume sens, despre puterea incantarii este vorba aici: "samantsvo", cum ar spune Nabokov, care inseamna deopotriva un "nomadism" al celui ce isi deapana povestea, o deplasare perpetua, in timp si in spatiu, dar si amenintarea (ori ispita) de a iesi din mundan. Insa nu prin fortele incontrolabile ale instinctului, ale elegiacului ori legendarului. Ci printr-o umanitate profunda... A celor care si-au constientizat destinul, l-au ales in modul cel mai liber cu putinta, fara nici o constrangere sociala (sau de breasla) in afara consecventei fata de ceea ce sunt ei insisi, cu adevarat.

Aici, asadar, in aceasta configuratie speciala de destin si de opera, m-am intalnit cu Mariana Sora. Iar astfel de intalniri au cel putin un merit: ele nu ingaduie nici infidelitatea, nici ruptura.

Mariana Sora, Glasul interior, prezentare, note si selectie de Luiza Palanciuc, Editura LiterNet, Colectia EGOcognito, 2007. Acest volum se poate descarca gratuit se pe site-ul Editurii LiterNet, la http://www.liternet.ro/